Road trip: Laos Loop – ziua 2. Thakhek – Tha Lang

Prima zi pe două roți a fost și cea mai plină de aventură: drumuri nepavate, pline de praf, pe alocuri nisipoase, un pârâu de trecut „călare”, serpentine.

După un mic dejun deloc copios am dat fuga la Wang Wang Rental. Vorbisem cu proprietarul din ajun și rezervasem deja patru scutere: 80 000 kip (în jur de $10) pe zi. Se pot închiria și motociclete, aveau parcă două, și biciclete. Scuterele semi-automate sunt ceva mai ieftine, vreo 60000kip/zi. Când am făcut rezervarea am plătit un avans de 50 000 kip, iar când am luat scuterele a trebuit să lăsăm un pașaport drept garanție. Știu, nici mie nu-mi surâde deloc ideea de a lăsa pașaportul pe cine știe unde, dar alternativa e vreo $2500 garanție și de la noi nu era de scos atâta bănet pe loc nici dacă ne întorcea cineva pe toți patru cu susu-n jos și ne scutura bine de tot.

Ce e de știut despre închiriatul de motorete: toate, dar absolut toate locurile de unde se pot lua scutere au review-uri bune și mai puțin bune. Într-un final totul ține de noroc, de cum sunt aliniate planetele, de cât de bine ai dormit azi-noapte. E Asia, și dacă nu e Japonia sau Coreea de Sud, în Asia totul se negociază, se schimbă de la un minut la altul și timpul e doar ceva consultativ, nicidecum hotărâtor. Important e să nu-ți pierzi calmul, să nu țipi, să zâmbești și…sabai sabai, cum se spune în Thailanda.

Noi, din fericire, nu am avut nicio problemă: niciun accident, nicio pană, n-am rămas fără combustibil, jucăriile s-au comportat exemplar, dar interneții îs plini de tot felul de pățanii așa că suntem printre cei norocoși. Apropo, proprietarul de la Wang Wang ne-a spus că dacă întâmpinăm ceva probleme cu scuterele să-l sunăm și ne va ajuta, oriunde am fi pe „harta” Laos Loop. Am pus harta între ghilimele pentru că nu e chiar o hartă, e pur și simplu o schiță pe care o primești și off you go, la drum.

Plănuisem ca în prima zi să vedem două peșteri: Xang Cave și Buddha Cave și să vedem și râul Tha Falang în drum spre prima oprire – Sabaidee Guesthouse în satul Tha Lang.

Xang Cave sau The Elephant Cave este cea mai apropiată peșteră de Thakhek: nu mult după ieșirea din oraș pe Route 12 (care e pavat și în stare bună) e un indicator, se face dreapta pe un drum prăfuit, se trece un pârâiaș, se luptă cu nisipul de pe maluri, se urcă un delușor și gata peștera. Pentru mine drumul până la Xang Cave a fost mai fain decât peștera în sine. O adevărată aventură, m-am câcâit o juma’ de oră cum să trec pârâul cela, Reka a căzut cu scuterul fix pe malul celălalt când s-a împotmolit în nisip, Paulică râdea de mine că mă câcâi, Dave filma cu GoPro-ul, niscai puradei locali se amuzau de patru străini ca vai de capul lor încercând să ajungă la peșteră. Ce să mai, a fost chiar cel mai fain moment al zilei adventure related.

Ce a urmat nu a mai fost așa de fain: am ajuns la peșteră, am plătit parcare + intrare (5000 kip cred), și una dintre tușicile de la intrare s-a ridicat de acolo de unde stătea, a venit spre mine și a început a mă pipăi pe șezut și șolduri comentând nu știu ce pre limba ei. Posibil nu mai văzuse o ditamai curimana albă, dar eu chiar începusem să mă întreb dacă am citit ceva despre canibalism în Laos. După ce, cu chiu cu vai, am scăpat de pipăială, am urcat spre peșteră unde, sinceră să fiu, nu am fost așa impresionată. Poate eram încă în stare de „fugi ori luptă” după ce-am fost hărțuită de doamna ceea, dar povestea peșterii mi s-a părut mai interesantă decât locul efectiv.

Pare-se că până prin anii ’50 localnicii se temeau de grotă (atâta de tare încât nici de apa ce curgea dintr-însa nu se atingeau) deoarece înăuntru era o formațiune din calcar ce avea forma unui cap de diavol. Însă pe la mijlocul anilor ’50 satul a fost lovit de nu știu ce epidemie, așa că au decis să dinamiteze capul de diavol. Curând satul a scăpat de boli și în peșteră a apărut o formațiune ce arată ca un cap de elefant, de unde și numele cavernei. Elefantul este un animal aproape adorat în Thailanda și Laos. Și la rubrica „diverse de război”, în al doilea război mondial japonezii au folosit guano din peștera Xang pentru a fabrica praf de pușcă.

Ca să ajungem la a doua oprire, Buddha Cave (sau Tham Pha Fa), a trebuit să ne întoarcem pe același drum de țară, să trecem același pârâu – fără câcâieli de data aceasta, să intrăm din nou pe asfaltatul Route 12 și să facem stânga conform indicatoarelor pe un drum cel puțin la fel de prăfuit ca primul. Peștera se află cam la 13 km. de Thakhek, dar mie mi s-a părut mult mai departe de atât. Nu e un drum ușor, mai ales pentru un drumeț neexperimentat, înghiți mult praf și e imposibil a mai scoate colbul din haine la finele zilei. Dar doar pentru asta eram acolo, să nu mai vorbesc de priveliște care merită din plin: munții de calcar, câmpurile de orez, liniștea care parcă nu se mai termina. După ce am înghițit la șteah ca pentru cinșpe ani de fumat am dat de o răscruce, ne-am consultat un pic și am decis să mergem în partea stângă, părea conform cu „harta” primită. Nu departe am găsit o parcare amenajată unde am fost taxați 3000 kip pentru scutere. Restul drumului, vreo 200 de metri, trebuia făcut pe jos. Aici nimeni nu a mai fost pipăit, dar femeile plătesc 2000 kip pentru un sarong, nu se poate intra în pantaloni, fie ei scurți sau lungi. Plus taxa de intrare, care nu mai rețin cât a fost, între 3000 și 5000 kip.

Peștera pe care tocmai urma să o vizităm a fost descoperită abia în 2004 de către un țăran aflat la „vânătoare” de lilieci. Când a ajuns înăuntru, a găsit peste 200 de statuete reprezentându-l pe Buddha, unele statui fiind de origine khmeră și vietnameză. Este încă un mister cum au ajuns sculpturile în cavernă. Acum funcționează ca un fel de templu și este un loc cât se poate de venerat de localnici. În templu nu se poate fotografia, restul locului e liber la pozat.

La poalele stâncii unde se află Tham Pha Fa (pentru a ajunge la „templu” trebuie urcate niște scări de piatră în stâncă, ceea ce e mai bine decât pe vremuri, când scările erau făcute din bambus) este un lac cât se poate de plăcut ochiului. Lacul duce într-o peșteră care poate fi explorată cu o barcă pentru 10 000 kip – două persoane în barcă, deci 5000 de om- și chiar merită banii. Stalactite și stalagmite și tot felul de formațiuni calcaroase de diferite forme scânteiază în lumina lanternei, iar uneori vizitatorii trebuie să se aplece bine pentru a nu se lovi cu capul sau umerii de roci. Băieților nu prea le-a plăcut, sunt înalți amândoi și au cam suferit de spate. Noi, fetele, am găsit grota de-a dreptul fascinantă așa că cel mai probabil e o chestiune de gusturi.

La plecare, înainte de a ne lua scuterele, am văzut o hartă a regiunii afișată în parcare așa că mi-am pus iar pălăria de citit hărți, care pălărie dă greș adesea pentru că sunt teribilă la orientare. Totuși, mi se părea că la obiectivul următor, râul Tha Falang, se putea ajunge fără a face cale întoarsă tot drumul. M-am consultat cu nenea de la parcare și datul din mâini și bruma de thailandeză de-o știu s-au dovedit a fi neprețuite: trebuie să mergem tot înainte și dăm din nou de Route 12, iar de acolo mai mergem un pic și facem iar stânga pe drum de țară și ajungem la râu. În total să tot fie cam 5 kilometri depărtare de Tham Pha Fa, a concluzionat omul.

Tha Falang este de fapt un loc liniștit pe râu, popularizat în trecut de coloniștii francezi ca fiind perfect pentru picnic. Sau grătar. Spun asta pentru că, ajunși acolo, am dat de niște localnici care fix asta făceau: grătar. Și jucau cărți. Am avut un ușor feeling de „acasă”, recunosc. În râu se poate înota, însă apa era chiar foarte rece. Se spune că priveliștea este captivantă la apus, dar nici la momentul zilei la care am ajuns noi nu era de lepădat. Aici trebuie mare atenție cu mopedele, locului i s-a dus vestea că de aici dispar motorete, biciclete, genți și ce-o mai avea turistul de valoare.

Nu departe de Tha Falang mai este o peșteră, Xieng Lieb, dar ne-am decis să o sărim. Tot așa și cu Tham Pha Inh și Tham Nang Aen. Citind despre ele toate sună interesant, dară cinci peșteri într-o zi parcă e prea mult și voiam să ajungem în aceeași zi la Sabaidee Guesthouse în satul Tha Lang. Posibil cei experimentați într-ale aventurii și mersului pe două roți ar putea face fără  probleme cele cinci peșteri, Tha Falang și ajunge în aceeași zi în Tha Lang. De asemenea, se mai poate merge în prima zi doar până în Nakai, trecând prin orășel am văzut destui străini la cârciumi, relaxându-se. Am citit că sunt ceva opțiuni decente de cazare și masă în Nakai așa că este și asta o variantă.

Sinceră să fiu, deși planul inițial nu era ăsta, aș  fi zis mersi să rămânem în Nakai peste noapte (nu, n-am rămas, am ajuns conform planului în Tha Lang). După ce era să mor de câteva ori pe drumurile abrupte de munte, tot ce-mi doream era să cobor de pe scuter și să mă ciupesc toată, să mă conving că nu-s moartă.

La un moment dat Route 12 se transformă într-un drum de munte, cu serpentine și, evident, curbe. E, pe un drum din ăsta sucit am intrat într-o curbă cu viteză, am pierdut controlul și era cât pe-aci să cad direct în prăpastie. De acolo mi s-au tăiat genunchii și tot ce voiam era să mă văd cu ambele picioare pe pământ drept, solid. N-are rost să spun că o oră după asta n-am mai fost bună de nimic, deși drumul a continuat la fel de sinuos. Luam toate curbele greșit, mergeam cu maxim 20km/oră și zic mersi că nu era trafic, fiind 31 decembrie, altfel nu mai apucam a scrie povestea asta. Vorba lui Paul, care era în spatele meu să „mă păzească”: „I’ve never seen anyone with as many lives as you. You were about to die a few times today”.

Trebuie zis, totuși, că asta a fost prima mea zi de condus un scuter. Plus îs mai neîndemânatică de la natură și prind greu chestii practice. Adică mi-a luat trei luni să învăț să merg pe bicicletă. Experiențele mele anterioare pe două roți, în afara bicicletei, implică vreo două minute în Ayutthaya, unde am și căzut, și de două ori în parcarea goală de la Tesco unde am învățat să pornesc drăcia, să merg drept și să opresc fără a cădea ca baliga. De descurcat m-am descurcat foarte bine pe drumurile de țară, alunecoase, prăfuite, nisipoase și era să mor la cotitură. Aia e, și aproapemuritul face parte din aventură că de n-ar fi n-am avea ce povesti.

Share on Facebook

Tweet

Follow us