7 zile în Anglia rurală. Vechiul sat Castle Acre din Norfolk și un apus fabulos.

Mă dau în vânt după serialele britanice. De la cele de epocă precum Downton Abbey la dramele polițiste care insistă pe oameni și proceduri, nu pe țac-pac, împușcături, urmăriri de mașini, găsit criminalul și gata, final fericit.

Dar cel mai mult și cel mai mult îmi plac cele plictisitoare, „seriale de făcut unghii” le spun eu. Acelea la care nu-i musai să fiu atentă, dar de fiecare dată când ridic ochii văd sate tipic englezești, căsuțe pitorești stil cottage, biciclete, biserici vechi din piatră, flori, pub-uri locale, verdeață. Și o crimă sau două. În această categorie intră Midsomer Murders și ecranizările romanelor ce o au ca protagonistă pe Miss Marple.

Aflându-mi această slăbiciune, amicul P. (același de la povestea cu elefanții din Khao Yai) mă tot îmbia de câțiva ani cu Norfolk-ul lui natal: că e frumos, că e la țară, că e natură, că mergi cu bicicleta, că-s păduri, că-i verdeață, că-s ruine. Și că trebuie să vizitez cândva. Iar în decembrie 2019 am vizitat.

Swaffham, de la Cotswolds la Vaslui

P. e născut și crescut în Swaffham, un orășel de vreo 7000 de locuitori din Norfolk. Acolo locuiesc părinții lui, acolo și-a luat casă la revenirea din Thailanda și acolo am stat eu cele 7 zile petrecute în Anglia.

Despre Swaffham nu știam mare lucru. Pe lângă laudele subiective ale lui P. auzisem doar miștourile altor amici britanici, care spuneau că dacă Norfolk e recunoscut în general pentru consangvinizare („inbreeding”, dacă vreți), în Swaffham chiar e mama lor. Și uite-așa, locul natal al lui P. a trecut în imaginația mea de la Cotswolds la…Vaslui.

Evident, Swaffham nu e nici Cotswolds și nici Vaslui. Este un oraș micuț, vechi, unde încă se desfășoară o piață aglomerată sâmbăta, cu o biserică destul de impresionantă, câteva case în stil georgian și care se laudă cu celebrul egiptolog Howard Carter.

Se pare că în copilărie Howard Carter era cam bolnăvicios așa că era adesea trimis să locuiască în orașul natal al părinților, Swaffham, cu rudele lui. Micul muzeu din oraș exploatează pe deplin această legătură cu arheologul ce a descoperit mormântul lui Tutankhamon, organizând o galerie dedicată acestuia inspirat numită The Carter Connection.

Dincolo de The Carter Connection Swaffham nu impresionează, iar orașul în sine nu-i musai de trecut pe nicio listă a locurilor de vizitat. Dar mi-a tihnit. Și mi-a plăcut să văd viața de zi cu zi de acolo, precum și să fiu în sânul unei familii neaoșe, care m-a primit de parcă aș fi de-a casei, o fiică venită de pe alte meleaguri.

Noroc de vreme bună

Unele locuri în care am ajuns au fost mai blânde cu mine decât altele: dacă în Sri Lanka am nimerit furtuni și inundații, iar în Taiwan am avut ghinionul ploilor, în Marea Britanie am avut aproape mereu noroc de zile însorite, uscate.

Bunăoară, când am fost în Scoția a plouat o singură dată pe parcursul întregii mele șederi acolo. Era octombrie, dar vremea a fost atât de faină încât am putut chiar să ne bucurăm de un picnic pe Insula Skye.

Și în săptămâna petrecută în vizită la amicul P. vremea a fost neobișnuit de blândă. Cea mai urâtă zi, destul de rece, a fost aceea în care am fost în tribune la meciul dintre Norwich City și Crystal Palace. În rest m-am bucurat de soare. Soare cu dinți, ce-i drept, dar a fost așa de luminos și de uscat încât nu-mi venea să cred ce noroc am.

Bonus, în ziua în care am ajuns la Castle Acre am avut parte și de un apus absolut fabulos. Un apus atât de fain încât oamenii ieșeau din pub-ul satului, The Ostrich, să îl admire, iar fetele de la bar întâmpinau fiecare mușteriu în parte cu „ai văzut apusul?”.

Satul Castle Acre

Castle Acre e foarte aproape de Swaffham, la nici 10 kilometri distanță. E un sat mic, dar foarte pitoresc, iar vizita a avut și o oarecare notă personală întrucât mama lui P. este născută acolo. În timpul vizitei am dat și pe la locul de veci al bunicului său, iar în drum spre Castle Acre P. mi-a arătat de departe și conacul boierului, acolo unde bunica lui a fost femeie în casă în tinerețe.

P. nu știe și nici nu-i spun, dar toate aceste detalii personale mi-au făcut vizita mult mai mult decât orice informație istorică pe care am citit-o pe internet ori în cărți. Pentru că nimic nu-i mai fain și mai memorabil decât crâmpeiele de viață povestite de cei de-ai locului.

Pentru a ajunge în Castle Acre am ales șoseaua care mergea spre West Acre, un drum de țară adevărat, prost asfaltat și îngust, care taie lanuri cultivate și unde am văzut porci pe câmp. Cum sunt născută și crescută la țară și cum poți scoate fata din sat, dar satul din fată niciodată, m-am entuziasmat la așa priveliște bucolică de parcă aș fi văzut unicorni pe câmpia ceea, nu porci.

M-am apucat a face poze, timp în care P. bombănea în barbă, punând entuziasmul meu pe seama jumătății de sticlă de Prosecco băute la prânz și întrebându-mă speriat: „n-o să fii așa înflăcărată toată după-amiaza, nu?”

N-am fost, dar nu mi-a lipsit mult, aproape mi-a sărit inima când am intrat într-un magazin de antichități din sat. Un loc plin de comori, de la cărți la puzzle-uri vechi, la bijuterii, jucării și tablouri. Cel mai mult și cel mai mult mi-au plăcut o trusă vintage de prim ajutor de la Boots și o așa-numită „trench lighter” din alamă din Primul Război Mondial (sunt brichete inventate în tranșee, făcute inițial din cartușe goale de gloanțe și alte bucățele de metal).

Sufletul satului este, evident, pub-ul. Asta mi-a fost clar chiar înainte de a ajunge acolo, căci încă de acasă, de la prânz, discuția nu era despre ruinele ori importanța istorică a Castle Acre, ci despre câte cârciumi mai sunt deschise în sat. Cu tristețe mi s-a spus că doar una, pare-se cea mai veche, The Ostrich.

The Ostrich are într-adevăr peste 400 de ani vechime, iar pe vremuri funcționa ca han, loc de odihnă pentru oameni și cai deopotrivă. Cel mai celebru oaspete care a stat aici de-a lungul timpului a fost bunica lui Oliver Cromwell. Chiar și astăzi călătorii care vor să poposească în Castle Acre sunt cât se poate de bineveniți și pot închiria camere la The Ostrich. Spre deosebire de alte locuri sufocate de turiști aici oamenii chiar sunt bucuroși de oaspeți: am fost îmbiată inclusiv la magazinul de antichități să fac poze și să „ne postați pe Facebook, Instagram sau unde vreți voi”.

Satul, deși mic, poate fi folosit ca bază pentru a face o serie de drumeții în zona râului Nar, cea mai cunoscută fiind o porțiune a celebrului drum construit de romani, The Peddars Way, cel mai bine conservat drum roman din Norfolk. Alte locuri potrivite pentru excursii de o zi, precum Sandringham sau Houghton, sunt la 20-30 de kilometri distanță.

Cele mai cele obiective turistice din Castle Acre: castelul și mănăstirea

Ruinele castelului din Castle Acre

E, aici am să vă rog a vă stăpâni un pic fantezia: nu-i nicidecum vorba despre un castel așa cum știm noi că trebuie să fie un castel. Adică nu-i ceva făcut din piatră, cu turnuri și turnulețe, cu metereze și înconjurat de șanturi de apărare pline cu apă. Acelea sunt castele mai noi, pe când acesta din Castle Acre este unul dintre cele mai vechi din Anglia, ridicat la puțin timp după cucerirea normandă.

Aceste prime castele normande nu erau din piatră, ci erau construite preponderent din pământ și lemn și sunt definite drept „castele de tip motte and bailey”, motte (mota) fiind practic o movilă de pământ înălțată pe care se ridica structura principală, cel mai adesea din lemn, în timp ce bailey desemnează curtea interioară, protejată la acea vreme de o palisadă de lemn.

Așadar, dacă vizitați castelul din Castle Acre n-o să vedeți un castel propriu-zis, ci niște mormane de pământ și niscai ruine din piatră rămase de la fortificarea turnului principal, petrecută pe la mijlocul anilor 1100. Sună descurajator, știu, dar nu e deloc sau cel puțin n-a fost pentru mine în principal pentru că eu sunt de părere că ruinele și locurile istorice să văd cu mintea, nu doar cu ochii.

Cu ochii vedem o grămadă de pietre, cu mintea vedem cum trebuie să fi fost atunci: turnul înalt, forfota din jur, noroiul de pe jos, caii așteptând la potcovit, nobilii pregătindu-se de vânătoare. Acesta este unul dintre motivele pentru care-mi place să călătoresc singură, parcă nu pot să-mi las imaginația să zburde dacă am companioni cu care să vorbesc ori care mă împing de la spate către următorul obiectiv.

Iară dacă nu stați prea bine cu imaginația, trebuie că stați bine cu matematica și măcar gândul că pășiți acolo unde au pășit nobili ce l-au însoțit pe Wilhelm Cuceritorul în campania lui de cucerire a Angliei are potențialul de a face locul mai dezirabil. Practic, ruinele astea sunt vechi de aproape o mie de ani, construcția inițială începând cam la 1070 din ordinul lui William de Warenne, normand ce a primit aceste pământuri drept răplată pentru ajutorul dat în campania de care am amintit mai sus.

Acest William de Warenne, devenit Conte de Surrey, a decis a ridica aici o reședință folosită mai mult pentru vânătoare și petrecere a timpului liber, neavând nicicând intenția de a construi o fortăreață în adevăratul sens al cuvântului. Urmașii lui, de teama războiului civil, sunt cei care au întărit turnul principal și au clădit cele două porți de piatră dublate ca turnuri de pază prin care se intra în curtea interioară a castelului. Această trecere de la „casa de la țară” la cetate pare a fi unică în Anglia sau cel puțin așa spuneau panourile informative de la fața locului.

Un obiectiv turistic în sine pare a fi una dintre acele două porți de piatră menționate mai devreme numită Bailey Gate, aflată încă în picioare și pe sub care trece și azi drumul principal din satul Castle Acre. Tot pe aici trece și nu știu ce linie energetică importantă, informație care mi-a parvenit nu din panourile oficiale informative, ci de la tatăl lui P., mare amator de „Ancient Aliens” și linii energetice.

Mănăstirea catolică din Castle Acre

Acum, am să vă rog să mă iertați, nu am proprietatea termenilor în ceea ce privește locurile de rugăciune, îndeosebi cele catolice. Mănăstirea din Castle Acre poartă în engleză numele de Castle Acre Priory și nu prea știu cum să traduc „priory” în română, nu știu dacă să-i zic „priorat” sau „priorie”. Sunt însă convinsă că am să aflu curând cum este corect în limba română, am cititori mai deștepți decât mine și se va găsi unul să mă lumineze și pe mine. Oricum, este vorba despre o mănăstire în general mai mică decât o abație, condusă de un stareț numit prior.

Dacă la castelul din Castle Acre nu putem vorbi de cine știe ce ruine, acestea de la mănăstire sunt balsam pentru ochii unui iubitor de vechi și mai multe nu! Și nu trebuie să mă credeți pe cuvânt pe mine, ci pe specialiștii care consideră ruinele de aici printre cele mari și mai bine păstrate situri monahale din întreaga Anglie.

Ctitorită la puțin timp după întemeierea castelului din Castle Acre, mănăstirea era locuită de călugări benedictini veniți tocmai de la celebra Abație de la Cluny din Franța. Legenda spune că William de Warenne a vizitat Abația de la Cluny împreună cu soția și au fost atât de impresionați încât i-au invitat pe călugări să stabilească o mănăstire asemănătoare și în Anglia, în Castle Acre.

Astăzi cea mai bine conservată structură din întregul complex este locuința privată a priorului și asta pentru că este singura care a scăpat demolării de pe la jumătatea anilor 1500, fiindu-i păstrată întrebuințarea ca spațiu de locuit. Dar mult mai impresionantă decât aceasta este fațada vestică a bisericii originale, rămasă în picioare până în zilele noastre. Și adevărul este că fațada asta veche de aproape o mie de ani, văzută în culorile unui apus fabulos, a fost punctul culminant al după-amiezii petrecute în Castle Acre.

---

Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.

---