Cristina face Aventură

Povești cu dor de ducă și aventuri câte și mai câte

cascada haew suwat parcul national khao yai thailanda

Elefanți sălbatici și trekking prin junglă în apropiere de Bangkok, în Parcul Național Khao Yai

Să vă povestesc despre momentul în care am văzut pentru prima dată un elefant în viața de adult, că atunci când eram mică și am fost la zoo nu se pune. Mă aflam deja de câteva luni bune în Thailanda și eram la beri la cârciuma de peste drum. Imaginați-vă o chestie rezemată de-o clădire, dar fără ziduri, și cu ceva acoperiș. Ăsta e birtul. Un fel de terasă în stil asiatic așa.

La un moment dat, unul dintre amicii mei zice relaxat: „vezi că-i un elefant în spatele tău”. Eu „hi-hi-hi ha-ha-ha, cum să fie elefantul, crezi că-s născută ieri?” Dar sesizez, cu coada ochiului, ceva mișcare în partea stângă. Și când întorc capul, să fac infarct și mai multe nu: un elefant mai avea nițel și mă bătea cu trompa pe umăr, ca în desene animate.

Imediat mi s-a activat instinctul de „luptă sau fugi” și-mi venea să fug mâncând pământul. Toată lumea râdea, eu încercam să-mi netezesc orgoliul cam șifonat, iar elefantul se plimba agale printre meseni.

Dincolo de motivul trist pentru care animalul se afla acolo (vă voi povesti altă dată despre fenomenul „elefanților cerșetori”), a fost un șoc să văd cât de obișnuiți sunt thailandezii cu ditamai mamiferul în preajma lor, de parcă ar fi un simplu câine. La un moment dat, pahidermul a arătat curiozitate față de ce era pe masa unor mușterii și a întins trompa să cerceteze, iar omul i-a dat pur și simplu o palmă peste dânsa. Cam cum facem când ne tot bâzâie o muscă la masă.

parcul national khao yai thailanda viewpoint

Vedere de la viewpoint

Mai târziu, când ne-am decis să mergem în Khao Yai, sperând că vom zări elefanți sălbatici în mediul lor natural, nu m-am plâns nici măcar de faptul că urma să mă trezesc la cinci dimineața. Ba, în 20 de minute ieșeam pe ușă și ăsta e lucru mare pentru o moșcăită ca mine, întrebați-o pe mama.

Paulică mă aștepta, pregătit să conducă cei 130 de kilometri până în Parcul Național Khao Yai. Mi-a întins îndatoritor o cafea luată de la 7/11 și-am purces la drum, sperând la o zi plină de aventură, cu mulți elefanți și cât mai puțini șerpi.

După un răsărit prins pe drum și căscat gura la tăblițe care atenționau „beware of wild elephants”, am ajuns la intrarea în Parcul Național. Rezervaserăm o noapte la o pensiune aflată chiar în gura parcului, iar camerele s-au dovedit a fi de fapt bungalouri viu colorate, curate, dar foarte basic. Nici nu aveam așteptări foarte mari pentru 500 de baht, dacă doream lux puteam alege unul dintre multele resorturi cu piscină deschise în zonă.

Ori tot ce ne doream noi era un loc unde să punem capul pe pernă după o zi de trekking prin junglă și care să fie cât mai aproape de parc. A fost atât de aproape încât de cum s-a întunecat, natura a început să țipe. Nicicând nu mi-am imaginat că jungla poate fi atât de zgomotoasă. Îmi dau seama cam ce experiență unică trebuie să fie campingul chiar în inima parcului, aș pune pe lista „de făcut” dacă n-aș avea o teamă aproape patologică de balauri d-ăia de sâsâie.

rasarit thailanda

Răsărit pe drum

parcul national khao yai thailanda viepoint

parcul national khao yai thailanda viewpointCum ziceam, San Khao Yai Guesthouse s-a dovedit o alegere destul de bună, atâta doar că nu era nimeni treaz să ne întâmpine. Ne-am făcut deci de cap pozându-ne cu indicatorul de la intrarea în parc, minunându-ne la diferența taxei de acces (40 de baht pentru thailandezi și 400 pentru străini) și urmărind călugări buddhiști veniți a-și primi hrana zilnică de la localnici.

La scurt timp după ce am încheiat formalitățile de cazare, cei de la Greenleaf Tour și-au făcut apariția într-un songthaew (un fel de pick up modificat), în care se aflau ghidul, șoferul și vreo șase turiști vest-europeni. Ne-au echipat cu șosete anti-lipitori lungi până la genunchi și duși am fost, până în mijlocul junglei. Vorba vine, că am mers doar vreo 15 minute cu mașina.

san khao yai guesthouse thailanda

San Khao Yai Guesthouse. Eu am dormit în prima căsuță

parcul national khao yai thailanda calugari buddhisti parcul national khay yai thailandaOricât de mult îmi place mie să spun că vin de la țară, dacă m-ar lăsa cineva singură prin pădure aș muri de foame. Dacă nu era ghidul să ne arate toate vietățile de pe acolo, n-aș fi zărit niciuna cu ochii mei. Și ce ghid! Ziceai că e la prima tură de junglă, nu că face asta zilnic, atât de entuziasmat și curios era.

Ne-a arătat păsări rinoceri, giboni aflați la ora mesei, căprioare, ne-a spus povești despre animale și ne-a atenționat să nu stam chiar sub maimuțe și, mai ales, să nu căscăm gura pe sub pom, să nu se lase cu ceva suvenir de la primate.

După o repriză sănătoasă de bird watching și de urmărit giboni, am ajuns la Centrul pentru vizitatori din Khao Yai, care adăpostește inclusiv un muzeu cu informații detaliate despre parc și fauna aferentă. Aici era și punctul de plecare pentru drumeția de 4 kilometri pe care urma să o facem. Și tot aici era să mă bat cu niște macaci obraznici ce păreau a avea bucurii la gustarea mea. Știu că lumea e în general încântată să vadă maimuțe, dar eu nu-s fan macaci, mai ales după ce m-au lăsat fără apă la Batu Caves, în Malaezia. Sunt furăcioși, insistenți și, mulți dintre ei, agresivi. Mai poartă și boli multe, inclusiv o tulpină de Ebola descoperită la exemplare originare din Filipine.

pasarea rinocer parcul national khao yai thailanda

Pasărea rinocer

caprioara parcul national khao yai thailanda

Căprioară

gibon parcul national khao yai thailanda

Gibon. Erau o mulțime.

Drumeția a început cum nu se poate mai bine: cu varani întinși la soare și păianjeni uriași. Traseul nu este marcat și nici amenajat. Sunt, evident, urme care să arate că pe acolo se trece, dar neghidată nu m-aș fi descurcat. Acolo nu omul împărătește și asta s-a văzut când am dat peste copaci vraiște și balegi de mărimi considerabile, semn că elefanți au trecut pe acolo cu o noapte în urmă.

Am făcut o pauză la cascada Pha Kluai Mai, care era doar un firicel de apă, fiind plin sezon uscat. În apropiere de cascada respectivă e un indicator care avertizează împotriva înotului, căci cam pe acolo îi place unicului crocodil siamez din parc să piardă vremea. Fiind un singur exemplar, nu ne așteptam să îl și vedem, dar nu departe, undeva pe niște stânci în mijlocul râului, rilu’ se îmbăia la soare.

paianjen parcul national khao yai thailanda

Asta e femela. Masculul e un pișpirică

parcul national khao yai thailanda parcul national khao yai thailandaDeși a doua parte a traseului a fost puțin mai ușoară, căci am mers destul de mult pe malul râului, eu cam leșinasem. Paulică m-a simțit și, ca orice om cu mintea de copil de 3 ani, a început să-mi spună că va trebui să facem apoi și drumul întors, că doar omul se duce, dar se mai și întoarce. Norocul meu că citisem cu mare atenție programul zilei, nu mă las eu păcălită să fac mai mult efort decât e musai. Mi-a dat un imbold și ghidul când a început a ne arăta șerpi prin copaci, iar eu nu știam cum să merg mai repede și să nu mă uit.

Punctul culminant al excursiei, în cazul în care n-am fi zărit elefanți, ar fi fost cascada Haew Suwat, devenită celebră în urma filmului The Beach,cu Leonardo Di Caprio. Fiind un obiectiv turistic destul de căutat, la cascadă sunt amenajate trepte, precum și un punct de panoramă. Accesul se face și cu mașina, că doar nu-s toți oamenii nebuni să meargă prin junglă patru kilometri pentru a ajunge acolo.

haew suwat cascada parcul national khao yai thailanda

Cascada Haew Suwat

crocodil siamez parcul national khao yai thailanda

Crocodil siamez. E doar unul, săracul 🙁

La cascadă am luat prânzul, apoi l-am pus pe Paulică să-mi facă poze de divă, dar n-am ieșit divă în niciuna. După ce am explorat locul și ne-am întins pe stânci ca varanii ceia văzuți la începutul traseului, ghidul ne-a adunat de pe unde eram și ne-a anunțat că mergem să căutăm elefanți.

Din păcate, pe cât de entuziasmați eram la început, pe atât de dezumflați ne găseam jumătate de oră mai târziu, căci elefanții nu se dădeau văzuți și pace. Pentru că, vedeți dumneavoastră, spre deosebire de cei călăriți pentru plăcerea turistului, elefanții sălbatici nu stau la dispoziția noastră. Îi vedem au ba, e o chestiune mai mult de noroc.

 

elefant salbatic parcul national khao yai thailanda

Doamna elefantviewpoint parcul national khao yai thailanda

Epuizând deja vreo trei locuri în care se știa că le place să mănânce, am pornit în viteză spre al patrulea. Când, ce să vezi, pe marginea drumului își făcea de lucru cu niște crengi o doamnă elefant, cu alții mai în spate, ascunși de copaci. Numai că frâna puternică a mașinii a cam speriat-o, și când ne-am întors, ne-a luat nițel la alergat, cu trompa bălăngănind și urechile făcute evantai.

Au fost cele mai intense 10 secunde din viața mea, căci atât a durat urmărirea. Clar nu avea nicio intenție de a ne face rău, se speriase și încerca să ne alunge, dar în mintea mea făcusem deja vreo trei scenarii în care muream turtită de elefanți. Și nu doar eu, dar și ghidul care a țipat imediat la șofer să „go, go, go”. Plini de adrenalină, toți scoteam sunete de ușurare și a durat ceva până am început a ne amuza de întâmplare.

Dar, cred, cel mai nostim lucru e că de atunci le povestesc oamenilor cu patos despre cum am fost alergată de elefanți sălbatici și-am fost în pragul atacului de cord, le arăt poze, iar ei dau din cap sceptici: „care, mă, ăsta? Păi nu vezi ce mic e?”

error

Previous

Impresii din mini-vacanța din Taiwan

Next

Unde am stat în Bali, categoria „nimic special”. Bhuwana Ubud Hotel

13 Comments

  1. care ma, asta?

    :)))))
    Vai, ce fain povestesti!

    Doamna, stii ce poti face tu acolo? sa faci planuri pt turisti, si sa le organizezi 3-5 zile de vazut fix din astea, locale, simple, si atat de calde si pline de naturalete si firesc.

    (m-am uitat sa vad in poze cum arata un macac)

    • Cristina

      Aș putea să fac ce zici tu, dar e greu de mulțumit turiștii, mereu e cineva nemulțumit. Așa că mai bine nu mă leg la cap. Dacă e cineva care vrea să călătorească în Thailanda și are nevoie de ajutor în planificarea itinerariului, îi ajut pur și simplu și gata. E ca și cu blogul, l-am făcut să am eu unde povesti și scrie (am mai avut unul înainte, dar nu era cu plimbări), iar dacă se va întâmpla să ajute pe cineva/să fie citit, foarte bine. Dacă nu, nu-i bai, eu scriu de plăcere, așa cum călătoresc tot de plăcere 🙂

      Macacii sunt maimuțele cu care se făceau poze la mare în vremuri de demult :)) Eu nu-s prietenă cu ei.

  2. Blogul tau e o aventura in sine 🙂 Sa stii ca am vazut filmul ala cu Di Caprio, cred ca le-am vazut pe toate cu el, ca e un super actor. Peisajele din pozele tale chiar sunt wow si, daca tu te-ai adaptat si esti fericita, asta-i tot ce conteaza. Eu ma bucur ca ne impartasesti si noua minunatiile altor culturi 🙂 Hei, am uitat, sa stii ca avem si noi un elefant in tara: e la Targu Mures, l-am vazut anul asta la ZOO.

    • Cristina

      Mulțumesc de aprecieri, eu sunt bucuroasă că citești aventurile de aici 🙂

      Da, și mie-mi place de Di Caprio ca actor, sunt curioasă să-l văd acum în Once Upon A Time în Hollywood al lui Tarantino, alături de Brad Pitt. Ce să mai, bărbații după care or oftat jumătate de planetă acum niște ani :))

      Da, și eu tot la zoo am văzut primul meu elefant în copilărie, pe Gaya, și aia cred că a fost ultima dată când am mers la zoo. Știu că sunt și grădini zoologice bune, care respectă animalul (am auzit multe lucruri bune despre cea din Berlin), dar nu cred că în România avem așa ceva momentan.

  3. Cris, multumim pentru poze. In afara de aia cu rilu, de care mi-ar o frica de moarte. Bine, in general mie mi-e frica de necunoscut si asta include si ideea de jungla, dar mi-ar placea totusi sa am ocazia macar o data sa vad elefantul in mediul lui natural de viata. Eu am ramas socata cumva pe viata de imagine elefantului vazut la zoo pe cand eram micuta. Imi aduc aminte ca era legat de picor in soare, fara mancare si ca am inceput sa plang, de fapt sa urlu, sa dea drumul elefantului, de m-a luat matusi-mea direct acasa.

    • Cristina

      Și eu tot pe Gaia am văzut-o în zoo și nu mi-a plăcut la grădina zoologică ca și copil. Dar…îmi plăcea mult să merg la circ și să văd animale, recunosc. Până pe la 12 ani mergeam chiar frecvent la circ. Acum n-aș mai merge la circ cu animale, doar la acrobații+teatru gen Cirque du Soleil. Îți dorești să apuci să vezi cât mai multe animale în mediul lor natural și să știi că rilu’ era la mare distanță, noi eram pe mal și stimabilul se prăjea la soare pe stânci.

  4. Hahaha! Poate că elefantul de la începutul poveștii tale se întorcea de la serviciu și voia să se răsfețe cu o trompă de bere sau să înțeleg că dumnealui obișnuiește să consume alcool în timpului programului de lucru?

    “Natura a început să țipe”, vai! Habar nu ai cât m-ai răvășit prin asta! Blocul meu e direct la bulevard și singurele țipete pe care le aud sunt ale aurolacilor care urlă când ți-e lumea mai dragă. Aș experimenta jungla, însă îmi este teamă de insecte. Mi-e teamă să nu-mi intre în urechi, să mă înțepe sau cine știe ce să-mi mai facă. Deja simt nevoia să-mi protejez urechile doar pentru că am văzut poza cu femela păianjen.

    Povestești atât de frumos! Când citesc articolele tale parcă simt că sunt acolo, că fac parte din drumeție! Chiar mă ajuți să văd lumea direct din fața laptopului. Nu se compară cu experiența reală, însă mă motivează să nu mai fiu fată de oraș. Spune-mi, te rog, cum a rămas cu World Nomads Writing Scolarship?

    • Cristina

      Domniță, mă alinți. Am recitit textul și nu povestesc deloc atât de frumos, deși mi-ar plăcea. Dar prefer să cred că nu-i musai lipsă de talent, cât neapărat lipsă de exercițiu 😀
      Ah, n-ai nici pomișori pe acolo să se audă ceva păsărele? Mie tare drag mi-e când mă trezesc să le ascult (eu stau la etajul trei, dar mereu sunt vrăbiuțe, mai am și o gecko ce mă vizitează zilnic 😀 ). Jungla e într-adevăr foarte zgomotoasă seara, m-a surprins și pe mine. Insecte sunt, ce-i drept, dar cred că după o vreme te obișnuiești și nu te mai panichezi. Mie șerpii nu-mi plac brrrrr.

      World Nomads Writing Scolarship s-a terminat, și-au anunțat și câștigătorii, eu n-am fost printre ei, dar poveștile care au câștigat sunt foarte faine și interesante 🙂 Chiar voi pune povestirea mea aici, poate o traduc sau o voi lăsa direct în engleză, văd eu.

  5. Octavian Lecca

    SAWADIKAP. Imi pare bine ca am dat de cineva care stie sa vada Thailanda. Se pare ca ati stat mai mult asa ca puteti vedea cu alti ochi. Si felicitari pentru talentul de povestitor. Eu sunt scriitor si stiu sa apreciez talentul. Am bantuit prin Asia de Sud-Est de vreo 10 ani, sotia mea e Thailandeza (acum ne-am stabilit la Sibiu – poate ne vizitati), in Thailanda am predat matematica, in Philippine am predat pianul si engleza si franceza cam peste tot. Daca va veti mai duce in Thailanda mergeti in jungla de la Chiang Mai, e mult mai salbatec. Se poate dormi la un sat in jungla si intoarcerea e cu pluta si pe spinarea elefantilor. Asa e, lumea de aici nu-si da seama cit de mari sunt. A doua oara nu mai ma sui pe elefant. In special cind o ia la vale iti e frica sa cazi in cap de la etajul 2. Apoi este Mae Hong Son, acolo de fapt se cresc elefantii si pe vremuri era locul unde se dresau elefantii de lupta. Daca mergeti pe facebookul meu veti vedea multe poze si videouri cu Thailanda. O sa mai caut printre poze sa vad daca mai am poze cu elefanti. Ah, un alt loc superb este la nord de Chiang Rai, cam pe unde a fost grota cu copiii. Dar ce e cel mai interesant (dupa mine) sunt oamenii. Acolo oamenii ti se uita in ochi, iti zambesc daca te plac, trec cu privirea daca nu te plac. Abea dupa aceea tresar si zic: farang, adica strain. Va dati seama, intii se uita la suflet si apoi la rest. Oamenii din jungla fac asa. In concluzie, asa cum au zis si altii, dati inainte, aveti talent

    • Cristina

      Mulțumesc pentru aprecieri 🙂 În ceea ce privește Thailanda, încă sunt aici așa că orice idei și sfaturi sunt binevenite.

      De ceva vreme mă tot bate gândul la a face așa-numita Mae Hong Son Loop, dar încă n-am prins curaj pe scuter, mai ales pe drumurile de munte…am făcut-o în Laos, dar acolo încă nu-s atâtea mașini, nu e atât de circulat. În Thailanda mi-e cam teamă, se conduce cam haotic, știți și dumneavoastră după atâția ani aici.

      Oamenii îmi plac și mie și ăsta este motivul pentru care îmi este dificil să mă întorc acasă. Merg în România anual, dar după o lună sunt atât de încărcată negativ, anxioasă, nervoasă, lumea acasă încă este atât de îndârjită, de negativă, de pusă pe harță încât mă epuizează mental. Și uite-așa abia aștept să mă întorc în Thailanda 🙂

  6. Asta cu oamenii din România care sunt indarjiti am observat o si noi. Cineva zicea ca sunt frustrați. Nici francezii nu-s cum ziceți voi de tailandezi, dar e mare diferenta. Si spre sfârșitul vacanței românești abia asteptam sa ne intoarcem acasa sa ne odihnim. Paradoxul e ca mergem in fiecare an in Romania, ca are si parti bune. Dar in fiecare an ne promitem ca la anul nu mai mergem. Din cate povestesc prietenii din Cluj, la București oamenii sunt si mai rai. Unde rau inteleg tot ce ai enumerat tu, nu neapărat rai la suflet.

    • Cristina

      Și eu merg anual în România și, deși zic că e pentru că sunt ai mei acolo, aș merge, cred, oricum, mi-i drag să merg acasă. Dar da, după o lună abia aștept să plec, mă obosește enorm psihic, efectiv am dureri de cap. Văd la oamenii cu care intru în contact așa preocupări meschine, interese mărunte, bârfă, invidie. Până la urmă diferența se vede nu în lucruri mari, ci în lucruri mici, un zâmbet la magazin, un mulțumesc, un la revedere. Adică știi cum e, astea nu ne costă nimic, un dram de politețe și respect e la îndemâna oricui.

      Unde am sesizat îmbunătățiri – la funcționarii publici. A trebuit să îmi refac buletin, pașaport, am fost și la ANAF și n-am a mă plânge de atitudine. Ba și cu poliția am avut doar experiențe pozitive.

      Cât despre Thailanda, ca peste tot în lume în zonele foarte turistice e mai greu să dai de oameni autentici: spre exemplu, în Bangkok și Phuket, unde dau de mulți turiști, sunt cam puși pe jecmănit. Însă cum ieși din zonele mega-turistice lucrurile se schimbă, eu stau la periferia capitalei și deja oamenii sunt altfel, sunt mai…tailandezi 🙂

  7. Da, da, tot ce am avut de rezolvat la primarie sau la pașapoarte in Romania s-a petrecut foarte bine.
    Ultima data cand am fost bolnava a fost o răceală zdravănă anul trecut, în luna august, în Romania. Cred ca de la psihic mi se trăgea. Am stat la pat câteva zile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

RSS
Follow by Email
Facebook
Facebook
Twitter
Instagram