Cristina face Aventură

Povești cu dor de ducă și aventuri câte și mai câte

Cristina face Aventură
statie tren hiroshima japonia

Cu trenul japonez de mare viteză de la Hiroshima la Tokyo. Despre cum m-am dat cu shinkansen-ul în Japonia.

Iubesc trenurile! Una dintre primele excursii prin Europa le-am făcut cu Interrail-ul pe traseul Roma – Paris (via Milano, unde am schimbat cu un TGV care a mers prin Alpi, am zis că mor de plăcere) – Barcelona – Madrid – Lisabona. A durat aproape trei săptămâni, cu opriri de câteva zile în fiecare oraș și aș repeta și azi experiența cu ochii închiși.

Am fost cu trenul și prin țară, spre Iași, Cluj, Timișoara, dară și pe la vecini. Bunăoară, am povești cu hoți români și britanici beți întâlniți în trenul dinspre Sofia, contrabandă cu țigări în cel de pe ruta Belgrad – București și soldați americani cu care am stat la taifas venind din Budapesta. Bucket list-ul meu cuprinde un singur lucru mare și lat lung: Transsiberianul.

Așadar, atunci când am ajuns în Japonia nu aveam cum să las să-mi scape experiența de a merge cu trenul japonez de mare viteză, shinkansen.

trenul japonez de mare viteza

Hai că e arătos!

Trenul japonez de mare viteză, primul tren de acest fel din lume

Japonia este cunoscută ca fiind o țară high tech, genul de loc în care și statul pe budă devine complicat și necesită instrucțiuni de utilizare, judecând după numărul mare de butoane cu care e dotat tronul.

Transportul nu face nici el excepție, japonezii fiind primii care au pus în circulație un tren de mare viteză, și asta chiar în primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Un război pe care l-au pierdut și din care au ieșit cu un oraș, Hiroshima, aproape ras de pe fața pământului și cu al doilea, Nagasaki, devastat.

pasageri shinkansen

Cam așa se așteaptă la shinkansen (și în Thailanda la sky train sau metrou)

La toate problemele cu reconstrucția de după război se adaugă efortul magnific pe care îl implica un asemenea proiect precum cel al trenului de mare viteză: totul trebuia construit ca o autostradă, fără diferențe prea mari de nivel și cât mai drept, fără curbe. Într-o țară cu relief muntos precum Japonia, asta a însemnat foarte multe tuneluri, viaducte, poduri.

De asemenea, ecartamentul a trebuit schimbat: s-a optat pentru cel standard european în detrimentul celui îngust folosit de japonezi până atunci. Ecartamentul european, fiind mai larg, permitea atingerea unor viteze mai mari. Dar costa și mult mai mult.

panou shinkansen hiroshima

Al meu e ultimul.

1964 este anul

în care trenurile shinkansen au început a circula pe ruta Tokyo – Osaka, dar proiectul unui tren-glonț (sau dangan ressha), exista încă din 1939. Într-adevăr, în 1941 au început să și lucreze la tuneluri, însă în același an Japonia a intrat în război, astfel că lucrările au fost sistate.

Legătura dintre trenul japonez de mare viteză și război nu se încheie aici: forma aerodinamică a primului shinkansen (seria 0) a fost gândită de o echipă din care făcea parte și Tadanao Miki, inginerul care a proiectat, printre altele, avioanele Ohka – celebrele avioane kamikaze.

automat bilete shinkansen hiroshima

Automat de bilete pentru trenul japonez de mare viteză. Biletele pentru trenurile normale se cumpără de la alte automate.

Cu shinkansen-ul Nozomi de la Hiroshima la Tokyo

E adevărat, mi-aș fi putut îndeplini dorința de a experimenta trenul japonez de mare viteză pe o rută mai scurtă, una care ar fi fost și mult mai ieftină. Ba, cârcotașii ar putea spune că am plătit degeaba căci am petrecut cam trei sferturi din călătorie dormind, așa cum dorm în aproape orice mijloc de transport: aproape mai bine ca acasă.

Însă această plimbare cu trenul-glonț a fost pentru mine combinația perfectă dintre două lucruri pe care mi le-am dorit foarte mult în materie de călătorii: să văd Hiroshima și să „zbor” cu shinkansen-ul. Și cumva pot spune că am zburat, căci distanța de peste 800 de kilometri dintre cele două orașe a fost parcursă în mai puțin de patru ore de către trenul botezat Nozomi.

Nozomi face parte din seria N700 de trenuri de mare viteză, cele mai rapide și cele mai moderne shinkansen-uri aflate în funcțiune la data călătoriei mele, acum aproape trei ani. Ca o curiozitate, Nozomi s-ar traduce prin „vis”, „speranță” sau „dorință”.

Atenție: dacă în călătoria voastră în Japonia veți utiliza un JR Pass, acesta nu este valabil pentru trenurile Nozomi și Mizuho de pe liniile Tokaido, Sanyo și Kyushu. Această interdicție include deci și Nozomi de pe ruta Hiroshima - Tokyo. Dacă vreți musai a merge cu trenul japonez de mare viteză între cele două orașe și dacă aveți JR Pass, va trebui să luați shinkansen-ul Hikari din Hiroshima, iar la Osaka schimbați cu trenul-glonț numit Sakura.
bilet shinkansen japonia

Dar biletul, cât e biletul?

Cât a costat biletul pentru shinkansen-ul Nozomi și alte detalii organizatorice

Am plătit puțin peste 19.000 yeni japonezi (în jur de 150 de euro) pentru un bilet la clasa a doua (ordinary car, spre deosebire de clasa întâi care se numește green car), pe care l-am luat cu o zi înainte de călătorie din gara din Hiroshima, de la un automat.

Am văzut și un ghișeu de bilete alături, dar n-am avut curiozitatea să intru, era cam coadă și habar n-am dacă se puteau cumpăra bilete pentru toate trenurile sau doar pentru anumite linii. Procesul de achiziționare de la automat este oricum foarte simplu și intuitiv, iar meniul este inclusiv în limba engleză.

De la automatul pentru shinkansen nu se pot cumpăra bilete pentru alt tip de tren și invers,automatele pentru trenuri normale nu eliberează bilete pentru trenurile de mare viteză. Nu știu dacă sunt reduceri în cazul în care cumpărați biletul mai din timp, nu m-am interesat referitor la acest aspect.

Din momentul în care am luat biletul și până în momentul în care am ajuns în Tokyo n-am interacționat cu niciun angajat, cam atât de automatizat și bine pus la punct este totul.

peron trenul japonez de mare viteza

Am știu exact unde să mă așez: aveam loc în vagonul 6.

Sincer vă spun, am avut senzația că a merge cu trenul japonez de mare viteză este o experiență mult mai civilizată decât o călătorie cu o companie aeriană low cost precum Ryanair. Nici nu mai pun la socoteală faptul că nu m-am enervat deloc, nimeni nu împinge pe nimeni, nimeni nu țipă, nimeni nu se foiește, toată lumea așteaptă liniștită la coadă.

Dar cel mai mult și cel mai mult mi-a plăcut faptul că n-am alergat să-mi iasă sufletul căutându-mi locul și vagonul. Am știut exact unde să mă așez pentru a aștepta shinkansen-ul Nozomi deoarece locul fiecărui vagon este indicat pe peron atât în japoneză, cât și în engleză. Inutil să mai menționez punctualiatea: trenul a venit la timp și am ajuns la destinație fără întârziere. Doar e Japonia.


Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.

toaleta japonia

Să nu ziceți că v-am mințit cu butoanele de pe buda japoneză

ghiseu bilete tren japonia

Ghișeul de bilete de la gara din Hiroshima

automat bilete tren hiroshima

Acesta este automatul de unde se iau biletele pentru trenuri normale. Sunt la rând: ăsta e primul, apoi ghișeul, apoi automatul pentru bilete la trenul japonez de mare viteză

gara hiroshima

În gara din Hiroshima

nypa fruticans hoi an

Cu bicicleta pe lângă Hoi An. Coșurile-bărci și pădurea de palmieri nipa Bay Mau sau „mica Deltă a Mekongului din Hoi An”.

Orașul Vechi din Hoi An este fantastic, încărcat de istorie, mâncăruri bune, aromă de cafea, clădiri galbene și flori, numai bun de bătut la picior și destul de liniștit în sine.

Însă pentru mine adevărata liniște a început la ieșirea din oraș, în ziua în care m-am încumetat la un tur cu bicicleta la țară, prin câmpuri de orez și în pădurea de palmieri nipa Bay Mau, alintată drept „mica Deltă a Mekongului din Hoi An”. Asta deși nu-i nici urmă de Mekong în partea aceasta de Vietnam.

În acea zi am văzut lanuri de orez verzi-verzi, am mâncat un prânz pe cinste, îndopându-mă cu bunătăți vietnameze, am pus mâna pe-un bivol de apă cât vreo două vaci, am pescuit un crab cât un păianjen și m-am dat într-o coajă de nucă – o barcă rotundă făcută din bambus.

rice paddy hoi an vietnam

Fermier în lanul de orez

Plimbare cu bicicleta în Hoi An. Povestea unei zile plină de pitoresc.

Fără doar și poate, aceasta a fost cea mai faină zi din cele patru petrecute în popularul orășel vietnamez Hoi An. Ziua a început devreme, cam pe la 8 dimineața, atunci când ghidul, Sam, a venit să mă ia de la cazare. Nu mult după aceea, eu și alți doi turiști eram călare pe biciclete, urmând-o pe Sam spre ieșirea din oraș.

Am pedalat cam 15-20 de minute, după care am dat, în mijlocul orezăriilor, de Luk și fermierul lui. Luk e un bivol de apă imens, frumos tare, cu blana lucioasă și pe cât de mare, pe atât de blând. A stat la mângâiat în timp ce păștea liniștit și se bătea de muște.

Bivolii sunt foarte respectați în țări precum Vietnam sau Thailanda pentru că sunt de mare ajutor în gospodărie, fermierii folosindu-i în agricultură. Practic, fac parte din familie. Sunt, totodată, și o expresie a statului social: cu cât ai mai mulți bivoli, cu atât ești mai bogat. Fermierul lui Luk ar fi fost „o partidă bună”, căci familia lui avea, pare-se, câteva asemenea animale.

Ne-am jucat cât ne-am jucat cu Luk, apoi ne-am urcat iar pe biciclete și am continuat excursia într-un labirint de stânga-dreapta, pe niște cărări prin câmpuri de orez, cu locuințe răsfirate ici și colo. Recunosc, dacă mă lăsa baltă ghidul, nu mai știam să revin în Hoi An de una singură. Și sunt convinsă că nici n-am mers foarte mult, doar că a fost complicat, iar eu mai eram și cu ochii peste tot, să nu pierd nimic.

cimitir hoi an

Cimitirul de lângă Hoi An

Am trecut pe lângă un cimitir, după care am făcut o oprire la niște oameni care meștereau la lemn de bambus. Sam ne-a explicat că bambusul e ținut în apă chiar și doi ani înainte de a-l folosi, pentru a preveni apariția termitelor sau a larvelor de răchitar. M-a surprins că nu păreau a le fi teamă de hoți: vedeai lemn pus parcă la întâmplare pe malul râului, neîngrădit cu nimic, în mod evident lăsat acolo de ceva vreme.

mica deltă a mekongului hoi an

Pădurea de palmieri nipa Bay Mau

Pădurea de palmieri nipa Bay Mau sau „mica Deltă a Mekongului din Hoi An”

Destinația finală a fost un sat pescăresc tipic, unul ai cărui locuitori se zbăteau în mizerie până a intrat pe harta operatorilor de turism din zonă. Nu că acum ar fi bogați, dar oamenii sunt fericiți să aibă turiști pe care să-i plimbe pe râu și să primească unul-doi dolari bacșiș pentru asta.

Atracția principală nu a fost satul în sine, ci pădurea de palmieri nipa Bay Mau. Această specie de palmier, cunoscută și ca palmierul de mangrove, nipa stufoasă sau pur și simplu nipa, crește în apă și nu are la suprafață decât frunzele, care pot ajunge până la nouă metri înălțime. Rădăcina și tulpina se află sub apă, în mâl, de unde primesc toți nutrienții necesari pentru a crește.

pădurea de palmieri nipa hoi an

Explorând așa-numita „mica Deltă a Mekongului din Hoi An”.

Se pare că în acest loc tot cresc palmieri de mangrove de cel puțin 200 de ani, iar pădurea s-a extins de la șapte hectare, cât avea acum ceva vreme, la peste 100 de hectare, cât ocupă astăzi. Bay Mau este importantă pentru localnici nu doar pentru că îi hrănește, dar are și importanță istorică, deoarece soldații Viet Cong-ului s-au adăpostit aici în timpul războiului cu americanii. 

Vegetația luxuriantă, numeroasele specii de pești și păsări ce se găsesc aici, precum și suprafața extinsă au făcut ca această pădure de nipa să fie alintată drept „mica Deltă a Mekongului din Hoi An”.

Fun fact: vietnamezilor le surâd comparațiile de tot felul. În cele patru zile petrecute în Hoi An am văzut „mica Deltă a Mekongului” (adică pădurea de palmieri nipa Bay Mau), Angkor Wat-ul de Vietnam (adicătelea complexul de temple de la My Son) și Cirque du Soleil vietnamez (adică spectacolul A O SHOW al celor de la Lune Center).
barca din bambus hoi an

La plimbare în coșul-barcă din bambus numit thung chai

Plimbarea cu barca printre palmierii nipa a fost punctul culminant al zilei, iar la senzația de deosebit a contribuit din plin și coaja de nucă în care am alunecat pe apă. Eu îi spun coajă de nucă, vietnamezii îi spun barcă.

Sau, pe limba lor, thung chai, un soi de ambarcațiune ce are la origine o chestiune cât se poate de practică: atunci când au venit francezii, au impus localnicilor taxe peste taxe, inclusiv pe bărcile deținute. Pentru că pescarii nu voiau și nu-și permiteau a plăti așa ceva, dar nici de pescuit nu se puteau lăsa, au construit thung chai, o chestie rotundă din bambus. Au argumentat apoi coloniștilor francezi că nu trebuie să plătească nimic. Pentru că thung chai nu e o barcă, ci un…coș.

Am plutit într-un asemenea coș mai bine de o oră, timp în care mi-am încercat mâna la pescuit nu cu o undiță propriu-zisă, dar cu un băț scurt, la capătul căruia se afla legat un fir. Am prins un crab atât de mic încât dacă trebuia să mănânc de prânz doar roadele muncii mele muream de foame. În timpul ăsta, oamenii își vedeau de viața de zi cu zi: unii pescuiau, alții tăiau frunze de nipa.

Cât m-am căznit eu cu bățul-undiță, bătrânul pescar s-a apucat a meșteșugi ceva dintr-o frunză de palmier. A ieșit o insectă faină tare, iar Sam a făcut și ea o floare de lotus. Mi-a povestit cum a învățat să facă asemenea obiecte din frunze: pentru ea acestea au fost jucăriile copilăriei.

Sam a copilărit într-un sat pescăresc asemănător cu acesta în care ne aflam, unde „eram atât de săraci încât nu aveam jucării, așa că ni le făceam”. Nu a spus-o cu amărăciune, nici pentru a stârni milă, ci doar ca pe un dat, întocmai cum ne povesteau bunicii de păpușile din porumb. Așa au fost vremurile.

floae de lotus hoi an

Floarea de lotus făcută de Sam din frunză de nipa

Bunătățile vietnameze de la prânz. Ce am mâncat?

De vremuri de demult mi-a amintit și mie prânzul luat la o magherniță din sat, unde am mâncat cu iz de amintiri din copilărie, căci am avut în meniu inclusiv creveți vietnamezi.

Cititorii mai tineri nu cred că știu ce-s ăia, dar cei care au prins măcar un pic din perioada de dinainte de ’89 sigur au ronțăit la chipsuri expandate de creveți. Pe atunci habar n-aveam de chipsurile din cartofi.

Pentru acest prânz vietnamez am folosit creveții pe post de crackerși și i-am mâncat cu salată din floare de banan cu porc (goi bap chuoi). Se ia puțină salată, se pune pe chips și se mănâncă așa. Absolut delicios.

salata floare banan hoi an

Salata din floare de banan. Cu porc.

Ne-am mai înfruptat și din alte bunătăți, precum pachețele de primăvară (cha gio) și așa-numitele clătite vietnameze (banh xeo). Clătitele acestea banh xeo sunt o experiență culinară unică și mi-am promis ca la următoarea vizită în Hoi An să merg la un curs de gătit, să învăț și eu cum se fac.

Nici mâncatul lor nu-i pentru neinițiați, căci nu se mănâncă așa simple, cum le vedem. Clătita se pune pe o foiță de orez, în mijloc se adaugă frunze/ierburi (menta e musai), se rulează totul și se dă prin sos de pește vietnamez (nuoc cham).

clatite vietnameze hoi an

Banh xeo. Cătite vietnameze. Cu ierburile de rigoare.

Deși nu pare cine știe ce festin și în prezentarea turului scria că ni se vor servi doar gustări, ne-am ridicat de la masă sătui cu toții: eu, ghidul, și alți doi turiști. Ba, nici n-am mâncat tot.

Fiind sat pescăresc, mă așteptam la multe preparate din pește sau măcar banh xeo să conțină creveți (din ăia adevărați, shrimps). Dar n-a fost cazul și chiar m-am bucurat, căci nu-s deloc fan.

pachetele primavara creveti vietnamezi hoi an

Pachețele de primăvară și creveți vietnamezi. Tot să mănânci.

Ca să simțim că facem și noi ceva, ni s-a permis să prăjim singuri, în ulei încins, chipsurile expandate și pachețelele de primăvară. Dar banh xeo n-au fost lăsate pe mâna noastră de amatori, au fost făcute în bucătărie, de săteanca ce deținea restauratul local în care am mâncat.

După atâtea bunătăți ne-am urcat iar pe bicicletă și-am pornit a face cale întoarsă către oraș. A fost cam greu cu burta plină, însă peisajul verde crud m-a captivat din nou și am pedalat încet în liniștea spartă din când în când de câte un scuter.

lan orez hoi an

Orez verde crud

Ce nu mi-a plăcut?

Păi, nu mi-a plăcut că l-au călărit pe Luk, bivolul. Ca să ne înțelegem, nu-s apărător hardcore de drepturi ale animalelor, sunt de părere că echilibrul în toate e secretul, nu fanatismul. Sunt crescută la țară, printre animale. Mănânc aproape orice tip de carne, de la porumbel la vită. Dară la țară la mine, fie că era vacă, porc, iepure sau oaie, era îngrijit și protejat. Porcii aveau nume, erau gâdilați după ureche. Și la Crăciun erau făcuți cârnați, da.

Ce vreau să spun e că animalul, indiferent dacă e destinat farfuriei sau muncii, ar trebui tratat bine, nu chinuit pentru bani. Prin urmare, în peste șase ani de stat în Thailanda n-am călărit elefanți de dragul turismului, n-am fost la așa-numitele temple cu tigri, unde tigrii sunt ținuți drogați pentru a se poza cu turiști, n-am călărit cămilă în Qatar doar așa, să am și eu o fotografie pe cămilă.

bivol apa vietnam

Dragul de Luk

De aceea am refuzat și să-l călăresc pe Luk, deși ghidul chiar ne-a încurajat să o facem. Pentru ce? Să am poză pe un bivol în mijlocul unei orezării? Asta nu este o experiență, este doar o poză. Experiență ar fi o zi întreagă la ferma unde trudește Luk ori o caravană de cămile în deșert, care să dureze câteva zile. Atunci da, aș călări și bivolul și cămila. Sunt diferențe de nuanță, știu, dar relevante pentru mine.

Și nu mi-a mai plăcut faptul că sunt niscai turiști care vin în pădurea de palmieri nipa Bay Mau nu să se bucure de natură, ci să asculte muzică tare în timp ce se dau în bărcuța de bambus. Nu înțeleg plăcerea asta nu pentru că sunt vreun Grinch, ci pentru că, după mine, e un loc și un timp pentru toate.

Iar aici frumusețea locului e dată mai ales de alunecatul pe apă în liniște, de ascultat poveștile locului, nu de speriat pești și păsări cu muzică la maxim.

sat pescaresc hoi an

„Portul” – un sat pescăresc.

Am avut norocul de a nu întâlni un asemenea grup. Doar la plecare, când noi aproape terminasem plimbarea cu barca și ne îndreptam spre ieșire, ne-am intersectat cu un grupuleț de asiatici, care deja începuse petrecerea. De parcă ar fi fost pe un yacht în Mykonos, nu pe o bărcuță de bambus în Vietnam.

Partea amuzantă e că ascultau un remix  al Numa Numa Song, așa cum e cunoscută piesa celor de la O-Zone, Dragostea din Tei. Numa Numa Song încă face ravagii în Asia, numai anul trecut ce l-am auzit în Khao San Road din Bangkok.

Dacă vrei să eviți asemenea grupuri, alege să mergi în vizită la Bay Mau dimineața. Atunci e liniște, mult mai puțină lume, iar dacă e vară, după prânz apa nu e suficient de adâncă pentru a merge pe tot traseul prin pădure.

barca bambus hoi an vietnam

Coaja de nucă – barca din bambus thung chai

Chestiuni organizatorice

Sunt o mulțime de agenții în Hoi An care organizează tururi precum acesta. Deci e de unde alege și, probabil, se poate negocia dacă mergi direct la agenție. Eu am preferat varianta fără bătaie de cap așa că am rezervat online, prin klook.com, turul acesta.

Prețul afișat nu include bacșiș pentru pescarul care te plimbă pe râu (adică 1-2 dolari) și nici bacșișul pentru ghid, acesta însă nefiind obligatoriu.

Am fost un grup foarte mic, de doar trei persoane. Iar de Sam, fata care ne-a fost ghid, am fost teribil de mulțumită: foarte energică, engleză excelentă și cu povești.

nipa hoi an vietnam

„Stufăriș”

„Mica deltă a Mekongului din Hoi An” se poate vizita și fără tur, pur și simplu mergi cu bicicleta sau scuterul până într-un sat pescăresc și de acolo negociezi excursia cu barca de bambus. Localnicii sunt bucuroși de oaspeți. Evident, în cazul ăsta pescarul nu mai acceptă un dolar sau doi. Am vorbit cu oameni care au fost pe cont propriu și au plătit între șapte și zece dolari.


Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.

restaurant sat pescaresc hoi an

Aici am mâncat de prânz în satul pescăresc.

clatita vietnameza hoi an

Banh xeo pregătită: foița de orez. clătita. ierburile. Înainte de a gusta se dă prin fish sauce. Un deliciu.

salata floare banan vietnam

„Crackers” din creveți vietnamezi cu salată de floare de banan. Dublu yum.

creveti vietnamezi hoi an

Am gătit și noi ceva. Bețișoarele sunt de bază. Aici nici nu aveau furculițe, nu știai cu bețișoare…mâncai cu mâna.

insecta frunza nipa vietnam

Insecta din frunză de nipa făcută de pescar.

crab hoi an

Crabul prins de mine cu bățul. Bine că n-a trebuit să mănânc ce am prins.

pescar vietnamez nipa

Viața merge înainte pentru localnici. Acesta tăia frunze de nipa (folosite în mod tradițional inclusiv pentru acoperiș).

bambus apa hoi an

Bambusul lăsat în apă.

muncitori bambus hoi an

După ce este lăsat în apă câțiva ani, bambusul este bun de prelucrat.

pădurea de palmieri nipa bay mau

Încă nițel „stufăriș”

ban chiang udon thani

Thailanda mai puțin turistică: ceramica unică și situl arheologic de la Ban Chiang, din Udon Thani.

Turiștii ajung în general în Udon Thani fie pentru a vedea impresionantul lac cu lotuși roz Red Lotus Sea, fie pentru o oprire scurtă în drum spre Laos. Tot pentru Red Lotus Sea am mers și noi, dar am sfârșit a vizita și Ban Chiang, precum și Phu Foi Lom, o oază de flori și verdeață, parte a Parcului Național Pan Don Pa Ko.

Citind despre Udon Thani, am aflat și că undeva în provincie se află o cultură unică, un sit arheologic aflat în Patrimoniul UNESCO, iar mie îmi plac tare mult treburile astea plicticoase cu muzee și situri arheologice. Bonus, auzisem că ăsta e și cu schelete vechi de vreo 3000 de ani, lăsate la vedere așa cum au fost găsite de arheologi.

ceramica ban chiang

Ceramica de la Ban Chiang

Așezarea de la Ban Chiang

Ban Chiang este, într-adevăr, în Patrimoniul UNESCO din 1992, iar la momentul acela era cea mai veche așezare descoperită în Asia de Sud-Est ai cărei locuitori se ocupau cu agricultura. S-au găsit urme care arată că băștinașii deja începuseră a cultiva orez, precum și creșteau animale (vite, porci, găini).

Cum se mai întâmplă în asemenea situații, totul a pornit cu o întâmplare. Un student american de la Harvard, Stephen Young, aflat în zonă pentru studii antropologice, a descoperit așezarea pentru că era un…împiedicat. Omul s-a împiedicat de o rădăcină și s-a trezit nas în nas cu un fragment antic de olărie.

Era anul 1966, însă abia în 1974-1975 s-au făcut excavări serioase, în urma cărora, pe lângă obiecte intacte și fragmente din ceramică, s-au descoperit și rămășițe umane, dar și artefacte din bronz.

muzeul national ban chiang udon thani

Muzeul Național Ban Chiang, Udon Thani

Importanța descoperirilor de la Ban Chiang

De ce e atât de importantă treaba cu bronzul cela? Pentru că cele mai vechi obiecte din bronz par a fi vechi de 2-3000 de ani, infirmând astfel teoria conform căreia Epoca Bronzului a ajuns în regiune mult mai târziu, via Orientul Mijlociu. De fapt, datarea inițială, făcută prin termoluminiscență1, ar fi făcut din Ban Chiang cea mai veche cultură din Epoca Bronzului din lume, datând undeva între 4420 î.e.n. – 3400 î.e.n. From zero to hero, cum s-ar zice.

Abia după excavările făcute la jumătatea anilor ’70 s-au găsit suficiente fragmente și obiecte vechi pentru a încerca datarea cu carbon2; s-a ajuns astfel la concluzia că așezarea din Ban Chiang își are începuturile pe la 1500 î.e.n. și a fost locuită constant până în aproximativ 900 e.n. Tranziția către Epoca Bronzului pare a se fi făcut în 1000 î.e.n.

muzeul national ban chiang

Colecția de ceramică de la Muzeul Național Ban Chiang

Aceleași săpături au mai distrus un mit: acela că arta în Asia de Sud-Est a fost în totalitate preluată de la indieni, chinezi ori alte civilizații mai vechi și mai…artistice. Ori articolele de olărie descoperite în număr impresionant sunt cum nu se poate mai artistice, pictate în nuante de roșu și cu un design original.

Obiectele din ceramică erau atât de uz practic, fiind folosite în viața de zi cu zi, cât și un simbol al statutului social, judecând după numărul mare de fragmente găsite alături de rămășițe umane.


Citește și:

Thailanda mai puțin turistică. Phra Samut Chedi și bâlciul aferent


olarie ban chiang

Unul dintre exponatele de la Muzeul Național Ban Chiang

Cum ajungi în Ban Chiang

La cât de important e Ban Chiang pentru istoria regiunii, autoritățile nu s-au străduit a face locul foarte accesibil. Din Udon Thani să tot fie vreo 50 de kilometri și nu prea am văzut indicatoare. Noi ne-am ghidat după GPS, iar când ni s-a părut că GPS-ul ne cam plimbă, am întrebat oamenii dacă suntem pe drumul cel bun.

Dacă nu ai mașină, ori te tocmești cu un taxi în oraș ori iei un autobuz. Numai că autobuzul nu este direct, sunt cele care merg în direcția provinciilor Nakhon Sakhon sau Nakhom Phanom. Trebuie îi spui șoferului că vrei să mergi la Ban Chiang, va opri la o intersecție cam la 7 kilometri distanță de sat de unde iei un tuk-tuk.

O altă variantă ar fi oprirea la piața din Nong Han și de acolo tuk-tuk sau songthaew. Nong Han e un pic mai departe de Udon Thani, dar vine cu ocazia de a vizita o piață autentică, de a testa gustări locale și e și un loc mai circulat, unde e mai ușor de găsit transport spre Ban Chiang.

Nu uita să negociezi mai întâi, regula de bază cu un tuk-tuk în Thailanda e să nu te urci înainte de a negocia.
muzeul national ban chiang

În curtea Muzeului Național Ban Chiang

Muzeul Național Ban Chiang

Satul Ban Chiang este foarte plăcut și curat, cu majoritatea caselor construite în stil tradițional, din lemn. Se pot închiria biciclete pentru 10 baht pe oră, iar pentru cei care vor să petreacă noaptea acolo, sunt și vreo două pensiuni.

Muzeul Național se află chiar în mijlocul satului, e deschis de miercuri până duminică, de la 9 la 4. Intrarea costă 150 de baht pentru străini, în timp ce thailandezii plătesc 30 de baht. Este un muzeu destul de bine organizat, plăcuțele sunt și în engleză, chiar dacă nu cea mai corectă engleză posibilă.

Sunt multe diorame, voind a arăta viața de zi cu zi a locuitorilor străvechi din regiune, sunt expuse obiecte din ceramică, bijuterii și unelte din bronz, dar și schelete vechi de 3000 de ani cu informații legate de vârstă, speranța de viață, precum și cauza morții (am văzut inclusiv carcinoame).

ban chiang sit arheologic

Cimitirul preistoric de la Ban Chiang.

Situl arheologic cu cimitirul „la vedere”

La vreo 500 de metri de muzeu se află templul Wat Pho Si Nai, construit în jurul unui sit arheologic unic, un cimitir practic. Sunt morminte excavate pe jumătate, unde se văd oase, schelete întregi îngropate alături de obiecte din ceramică. Pur și simplu te uiți în jos la o bucățică de cimitir preistoric.

„Exponatele” nu sunt în aer liber, căci s-a construit o clădire unde podeaua funcționează ca o platformă și unde totul arată exact așa cum arăta când s-au făcut excavările, fără nimic cosmetizat. Biletul de intrare la Muzeul Național permite și accesul la acest sit.

wat pho si nai ban chiang

Templul Wat Pho Si Nai Ban Chiang

După atâta istorie iaca și un pic de senzaționalism: în 2008 a izbucnit un scandal destul de mare când o mulțime de articole de olărie din Ban Chiang au apărut ca prin minune în muzee de prin California. Se spune că la momentul respectiv mai multe exponate se găseau pe acolo decât în Ban Chiang. Pare-se că obiectele respective au fost scoase ilegal din Thailanda și apoi „donate” muzeelor din SUA. Totul, evident, pentru a se evita plata taxelor.


1. [Termoluminiscența se bazează pe capacitatea majorității mineralelor naturale (ceramică, roci etc.) de a emite lumină atunci când sunt încălzite. Intensitatea luminii este direct proporțională cu cantitatea de radiație primită de mineral făcând astfel posibilă datarea obiectelor ce au fost expuse la raze cosmice sau radiații telurice 1]

2. [Datarea cu carbon are la bază un proces simplu: absolut toate organismele vii absorb carbon. Când acele organisme încetează a mai fi vii, încetează și procesul de absorbție. În natură, carbonul are doi izotopi stabili: C-12, C-13 și o cantitate infimă din izotopul radioactiv C-14 (C-14 este produs de razele cosmice și apoi distribuit în natură). Când un organism viu moare, nu mai absoarbe carbon, iar C-14 începe a se dezintegra. Cu cât trece mai mult timp, cu atât se dezintegrează mai mult. Știind că C-14 are un timp de înjumătățire de 5730 de ani și măsurând cât C-14 a rămas nedezintegrat la un anumit moment, se poate afla cu cât timp înainte acel organism a murit. Dezavantajul e că nu poate fi folosit decât pentru a data organisme care au fost vii (fosile) și, totodată, dacă un organism e mai vechi de 60000 de ani, datarea cu C-14 își cam pierde din precizie. 2]


Dacă găsești interesante articolele mele, nu uita să te abonezi la blog. De asemenea, mă poți găsi și pe Instagram sau Facebook.

muzeul national ban chiang

La Muzeul Național din Ban Chiang

bronz ban chiang

Obiecte din bronz descoperite în Ban Chiang

ban chiang unesco

Cimitirul preistoric de la Ban Chiang. Oamenii erau îngropați cu toate acele obiecte din lut.

olarie ban chiang udon thani

Obiecte de uz casnic descoperite în urma săpăturilor de la Ban Chiang

muzeul national ban chiang

Cea mai importantă colecție a Muzeului Național Ban Chiang

sit arheologic ban chiang

Scheletele de la situl arheologic din Ban Chiang lăsate așa cum au fost găsite.

ceramica ban chiang

Alte obiecte de ceramică de la Muzeul Național

wat pho si nai ban chiang

Templul Wat Pho Si Nai

inchisoareas21 muzeul genocidului phnom penh cambodgia

Fantomele din Phnom Penh. În vizită la Muzeul Genocidului (Închisoarea S-21) și Choeung Ek Killing Fields din Cambodgia.

În ziua aceea și viii mi-au fost fantome.


„Am închiriat un bungalou pe plajă în Thailanda, voiam să mor acolo, dar n-am murit, așa că m-am întors.”

Perfect început de conversație. Mi-a trecut mahmureala într-o clipită și nu era de la micul dejun englezesc din care abia luasem câteva îmbucături. „Asta e, am să mor aici, în Cambodgia. Mi-au promis prietenii mei din Sihanoukville o înmormântare vikingă.”

Tăceam. Ce poți să-i spui unui om cu care s-a întâmplat să te găsești la un restaurant undeva în Phnom Penh și cu care abia ai apucat să-ți dai binețe? „Nu arăti de parcă ai fi pe moarte” ar fi fost, poate, un început bun. Și chiar nu arăta.

Părea un rocker din ăla bătrân, care și-a trăit tinerețea în era glam rock. Ce-i drept, era teribil de slab, dar asta nu-i chiar rar, mai ales la cei care se hrănesc cu tutun și alcool. Iară ăstuia chiar îi plăcea tutunul, de când se așezase la masa de lângă mine pufăia întruna.

Avea cancer. Eu nu mai aveam poftă de mâncare. Mi-a povestit viața lui, cum încă mai cânta la chitară seara prin bărulețele din Bassac Lane din capitala Cambodgiei, cum a călătorit prin toată lumea și cum nu-i pare rău că moare, că a avut o viață plină. Vorbeam cu o fantomă. Cât mai avea de trăit? O lună, două, cinci?


În timpul ăsta un alt tip de fantomă, una a trecutului, bântuia pe stradă. Mă întrebasem care îi e istoria cu o seară în urmă, când a venit să ne vândă portofele și bandane la bar.

Arăta bătrân rău, ridat tot, ghebos, cu hainele fluturând pe trupu-i scheletic. Dar vlagă avea destulă și era chiar cochet cu pălăria lui fedora și sacoul subțire și tocit. Era puțin mai tânăr decât îi era înfățișarea sau cel puțin așa-mi părea mie. Și era lihnit de foame.

Oare care îi era trecutul? Oare fusese victimă sau torționar pe vremea lui Pol Pot? Trebuie să fi fost una din două. Atunci când în 4 ani îți ucizi până la un sfert din populația țării, cum s-a întâmplat în Cambodgia în timpul Khmerilor Roșii, fiecare cetățean e ori victimă ori criminal.

Dacă era prima variantă, oare câți oameni dragi pierduse, câte traume ascundea, câte umilințe îndurase, cum supraviețuise? Dacă era cea de-a doua, oare câți morți îi apăsau conștiința, câte lucruri odioase făcuse, câte urlete de durere provocase, câte umilințe inventase? Și, indiferent că fusese victimă ori torționar, oare câte fantome îi dădeau roată în momentele de slăbiciune?

Aș fi vrut să aflu toate acestea și chiar mai multe, dar m-am mulțumit doar a-i ostoi foamea cu micul meu dejun abia atins. Și-am pornit în căutarea altor fantome, cele de la Muzeul Genocidului și Choeung Ek Killing Fields.

muzeul genocidului inchisoarea s21 cambodgia phnom penh

Una dintre clădirile Închisorii S-21, o fostă școală.

Muzeul Genocidului Tuol Sleng sau Închisoarea S-21 din Phnom Penh

Am ajuns la Muzeul Genocidului Tuol Sleng într-o dispoziție deja sumbră după întâlnirea cu rockerul canceros și bătrânul vagabond. Mă încercau tot felul de gânduri pe care habar n-aveam cum să le apuc și nici măcar nu știu când am negociat cu Mr. Chum, șoferul de tuk-tuk ce avea să mă plimbe toată ziua în schimbul a $18.

Străzile din jurul fostei închisori sunt astăzi într-un freamăt continuu, cu lume care încotro, cu tuk-tuk-uri, mopede și precupețe la tot pasul. Doar zidurile înalte, cu sârmă ghimpată, nu sunt de bun augur.

Înăuntrul acestor ziduri au fost schingiuiți peste 15 000 de oameni, numărul exact nefiind cunoscut nici în ziua de azi. Adesea erau aduse la Închisoarea S-21 familii întregi: dacă tatăl era acuzat, soția și copiii îl însoțeau în temniță, și uneori și în tortură și moarte.

inchisoarea s21 muzeul genocidului phnom penh reguli

Regulamentul de ordine interioară. Vedeți regula 6.

La intrare se află „decalogul” închisorii, cele 10 reguli pe care trebuia să le urmeze cu sfințenie orice deținut. Cea de-a șasea poruncește: „în timp ce ești bătut sau supus la șocuri electrice, nu ai voie să țipi cu voce tare!” Cea de-a treia: „nu face pe prostul, căci tu ești cel ce se opune revoluției.”

Închisoarea S-21, azi Muzeu al Genocidului Cambodgian, a fost o școală. A fost un loc unde tinerii veneau cu speranțe și visuri, unde veneau să învețe și să se pregătească pentru un viitor pe care și-l închipuiau strălucit, cum și-l închipuie orice tânăr. Khmerii Roșii comuniști, în cinismul lor, au transformat școala într-un centru de detenție, un loc în care tinerii veneau să fie torturați, să fie umiliți și să moară, acuzați de crime imaginare.

muzeul genocidului phnom penh cambdgia

Fostă școală transformată în centru de detenție

Prin transformarea unei școli într-o casă a morții, regimul lui Pol Pot a ucis nu doar oameni, ci și un ideal, acela al devenirii prin educație. De altfel, eliminarea sistemului educațional a căpătat rang de politică de stat în cei patru ani în care Khmerii Roșii au condus Cambodgia (1975 – 1979). Școlile au fost închise și transformate în închisori, grajduri sau depozite.

„Dacă vrei un bacalaureat, îl iei la canal” era unul dintre sloganurile vremii, alături de „sapa ți-e creionul și câmpul de orez, hârtia”. Paradoxal, Pol Pot și mare parte dintre cei aflați la vârful Partidului Comunist erau profesori sau oameni cu studii în străinătate, in special la Paris.

tortura inchisoarea s21 phnom penh

Poza de pe perete e făcută în momentul eliberării închisorii de către trupele vietnameze. Au găsit 14 cadavre, azi îngropate în curtea închisorii. Duch, comandatul, a dat ordin ca toți prizonierii să fie executați și toată documentația distrusă înainte de a fugi.

Structura Închisorii S-21. Atunci și acum.

Clădirile gri, în care pe vremuri copiii și profesorii își petreceau zilele, au acum zăbrele la geamuri și sunt mărginite de sârmă ghimpată. Sălile de clasă au fost transformate în camere de tortură și celule pentru prizonieri.

Fiecare clasă de la parterul primei clădiri, cea mai apropiată de intrare, denumită simplu Block A, a fost împărțită în două camere. Acestea erau folosite pentru a interoga suspecți considerați importanți și cadre superioare ale Partidului, căzute în dizgrație și acuzate de trădare. Băncile elevilor au fost înlocuite de un pat de fier, de care prizonierul era legat. La catedră nu se mai afla un profesor, ci un torționar.

muzeul genocidului cambodgia phnom penh

Celulă individuală de 0.8×2

La parterul celorlalte clădiri, denumite la fel de simplu B, C și D, clasele au fost transformate în celule individuale de 80 de centimetri lățime și 2 metri lungime. Sălile de la etaj au fost lăsate așa, punând laolaltă 40-50 de prizonieri legați cu niște cătușe de fier.

Membrii familiilor celor acuzați erau cel mai adesea închiși în celulele individuale din Clădirea C. Această Clădire C nu a fost modificată după transformarea complexului în muzeu pentru a vedea toți vizitatorii ce însemna Închisoarea S-21.

În Block B s-au făcut modificări: s-au distrus carcerele minuscule, iar acum sunt expuse fotografii ale miilor de prizonieri care și-au găsit sfârșitul aici. Comuniștii cambodgieni au fost foarte minuțioși în documentare: sunt poze cu bărbați, femei și copii.

Am văzut inclusiv o poză a unei femei cu un bebeluș în brațe. Sunt oameni cu priviri goale, resemnate, alții cu priviri mândre, alții care nu par să știe ce se întâmplă, alții deja cu vânătăi. Apoi sunt poze „de după”, adică de după tortură, cu trupuri emaciate, cu oameni care și-au dat duhul. Cu fantome.

muzeul genocidului cambodgia

Deținuții de la Închisoarea S-21 erau fotografiați la sosire

Tratamentul prizonierilor la Închisoarea S-21 (Muzeul Genocidului) din Phnom Penh

Totul începea cu acea fotografie. Apoi li se cerea o biografie completă: întreaga lor viață, din copilărie până în ziua arestării, toți oamenii cu care au avut de-a face. După care erau dezbrăcați și li se confiscau toate obiectele personale. Luau cunoștință de regulamentul de ordine interioară și erau duși în celule.

Cei din celulele comune, unde încăpeau câte 40-50 de prizonieri, erau legați unul de altul, dar nu aveau voie să stea față în față: fiecare deținut stătea cu ochii în ceafa celui de lângă el. Vorbitul era interzis. Cei din carcerele individuale de 0.8×2 erau ferecați acolo cu o cutie de metal în care își puteau face nevoile.

inchisoarea s21 muzeul genocidului cambodgia

Tortură. Doar un exemplu.

Dimineața, la ora 4:30, era inspecție. Gardienii căutau să vadă dacă arestații ascundeau ceva cu care se pot sinucide și să nu fie defecte cătușele.

De sănătate nu-i căuta nimeni. Stăteau acolo claie peste grămadă, dormeau pe jos, fără măcar o saltea de bambus, plini de păduchi și de cine știe ce alte boli cauzate de lipsa igienei ori de țânțari. Deținuții nu aveau nicio putere de decizie. Chiar și pentru a folosi cutia aceea de metal care servea drept toaletă trebuiau să ceară permisiunea celor ce-i păzeau.

Li se cerea să mărturisească. Să-și admită crimele anti-revoluție, să admită că spionează pentru dușmani, că au trădat idealul revoluționar. Erau bătuți, umiliți, supuși șocurilor electrice, scufundați în apă până aproape de înec. Într-un final mărturiseau. Dar nu urma libertatea.

supravietuitori inchisoarea s21 phnom penh

Copiii care au fost găsiți la Închisoarea S-21. 7 adulți și 5 copii au fost găsiți în viață, unul dintre copii murind ulterior.

Foarte puțini prizonieri au supraviețuit Închisorii S-21, un afiș atunci când am fost eu amintea de 179 de persoane de-a lungul celor câțiva ani de funcționare. Alături de cei 12 prizonieri (din care 5 copii) găsiți în viață la eliberarea închisorii, se pare că sub 200 de oameni au ieșit vii din S-21.

Pentru cei mai mulți dintre ei, după ce recunoșteau acuzațiile ce li se aduceau, urma moartea. Acolo, în incinta închisorii, sau duși la ieșire din Phnom Penh, la Choeung Ek, loc azi cunoscut sub numele de Choeung Ek Killing Fields.

gropi comune killing fields cambodgia phnom penh

Gropi comune la Choeung Ek Killing Fields

Choeung Ek Killing Fields, locul unde oamenii veneau să moară

„Aveam instrucțiuni de la partid cum să-i omorâm, dar nu foloseam gloanțe. De obicei le tăiam gâturile. Îi omoram ca pe pui.” i-a mărturisit Duch, ultimul comandant al Închisorii S-21, jurnalistului Nic Dunlop. Cam așa mureau prizonierii după luni întregi de tortură.

Erau cărați în camioane la 16 kilometri în afara capitalei, la fosta livadă Choeung Ek și li se tăiau gâturile sau erau loviți în cap cu bâte, topoare ori cazmale. Gloanțele erau prea scumpe. Copiii erau pur și simplu luați de picioare și zdrobiți de copaci. Călăii erau adolescenți recrutați din zonele rurale ale Cambodgiei, în mare parte analfabeți și săraci.

killing tree phnom penh killing fields

De copacul acesta se zdrobeau copiii: erau luați de picioare și dați cu capul de copac.

Aproape 9000 de oameni sunt îngropați aici în 129 de gropi comune, din care 43 au fost lăsate neatinse. Nu-i chiar rar ca vizitatorii să găsească fragmente de dinți sau oase prin verdeață, iar indicatoarele spun clar: „nu călcați pe oase”.

Choeung Ek este cel mai mare, dar nu este singurul asemenea loc din Cambodgia. S-au descoperit până acum peste 300 de killing fields în toată țara. Și uite așa Pol Pot a transformat în realitate unul dintre citatele lui favorite: „mai bine să omori un inocent din greșeală decât să cruți un inamic din greșeală”.

stupa comemorativa choeung ek cambodgia

Stupa comemorativă de la Choeung Ek Killing Fields

O stupă comemorativă ce conține peste 5000 de cranii dezgropate din mormintele comune a fost ridicată în 1988. Craniile sunt dispuse pe categorii de vârstă: sub 20 de ani, între 20 și 40 și între 40 și 60.

Cele cu un punct albastru sunt ale bărbaților, iar cele cu un punct roșu aparțin femeilor. Mai sunt și alte coduri de culoare: portocaliu, verde, galben, mov, in funcție de cum au fost uciși prizonierii (cu hârlețul, toporul, gâtul tăiat).

Ghidul audio care m-a însoțit de-a lungul vizitei este, cred, cel mai bun ghid audio de care am avut parte vreodată în călătoriile mele. De acolo am aflat de ce și copiii erau uciși: pentru a nu crește și a nu căuta să-și răzbune familia asasinată.

Plin de mărturii ale gardienilor, torționarilor și puținilor supraviețuitori de la Închisoarea S-21, ghidul nu insistă neapărat pe partea emoțională, ci mai ales pe cunoaștere. Pentru că numai prin cunoaștere asemenea lucruri nu se vor repeta.

Las mai jos o serie de poze. Atenție, unele pot provoca emoții puternice!


Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.

phnom penh killing fields

„Nu călcați pe oase” la Choeung Ek Killing Fields de lângă Phnom Penh

magic tree killing fields phnom penh

De copaci precum acesta se agățau boxe pentru a acoperi gemetele celor executați. Deși nu cred că era prea multă lume în zonă să audă, comuniștii au trimis locuitorii capitalei la țară, să se facă fermieri.

stupa comemorativa killing fields phnom penh

Peste 5000 de cranii dezgropate din mormintele comune se află în stupa comemorativă

gropi comune killing fields phnom penh cambodgia

43 de gropi comune au rămas așa. Și vor rămâne așa până în 2035, cel puțin.

cranii killing fields cambodgia

Diferite moduri de a executa prizonierii, după ce erau torturați timp de câteva luni. Gloanțele erau prea scumpe.

detinuti morti inchisoarea s21 cambodgia

Pozele „de după”. De după tortură. Sunt morți. Dacă prizonierii mureau înainte de a mărturisi, interogatorii erau considerați lipsiți de „skill” și pedepsiți.

muzeu killing fields phnom penh cambodgia

Muzeul de la Choeung Ek Killing Fields. Sinceră să fiu, n-am mai intrat. După ce am vizitat Muzeul Genocidului și am ascultat ghidul audio de la Killing Fields, n-am mai putut face față la atâta moarte și tortură.

catuse muzeul genocidului cambodgia

Cu astea erau legați deținuții din camerele mari, comune, de la Închisoarea S-21

haine muzeul genocidului phnom penh cambodgia

Veșminte purtate de cei de la Închisoarea S-21. În stânga uniforma gardienilor, în dreapta a prizonierilor.

pictura muzeul genocidului phnom penh

Pictură de Vann Nath, unul dintre cei ce au supraviețuit Închisorii S-21. A pictat apoi atrocitățile comise de Khmerii Roșii

celula individuala s21 phnom penh

Celulă individuală la Închisoarea S-21. Cutia ceea de metal era pe post de toaletă.

stupa comemorativa killing fields

Stupa comemorativă de la Killing Fields

gropi comune cambodgia

Gropile comune din Cambodgia

gropi comune choeung ek phnom penh

129 de gropi comune erau la Choeung Ek Killing Fields de lângă Phnom Penh

celule individuale muzeul genocidului

Celule individuale din Clădirea C, lăsate așa cum au fost găsite.

 

vacanta anulata coronavirus

Zbor anulat pe timp de pandemie? Experiența mea cu 2 companii: Qatar Airways și Air Asia.

Zilele acestea am realizat faptul că în afara unui articol despre noul coronavirus în Thailanda, scris la final de ianuarie, când lucrurile nu o luaseră razna și Europa încă se zgribulea în brațele iernii, eu n-am postat pe blog niciun articol „pe subiect”. Nici despre zboruri anulate pe timp de pandemie, nici jurnal de pandemie (nu am nici măcar unul personal, pe care să nu-l arăt nimănui), nici ce fac eu, ca om pasionat de călătorii, pe timp de pandemie. Nimic, nimic.

Dară, iată, azi mi-am spus să nu mai amân și să scriu câte ceva pentru că, evident, am avut și eu călătorii anulate, chiar dacă nu atât de multe. Nici n-am avut când să plănuiesc prea multe vacanțe, abia revenisem pe 10 ianuarie în Thailanda după 6 săptămâni petrecute acasă, în România, plus opriri de câteva zile în Qatar și Anglia.

Pe 13 ianuarie Thailanda deja confirma primul caz de Covid-19 la o turistă venită din Wuhan (sursa). După cum știți, Thailanda a fost prima țară în afara Chinei care a raportat pacienți diagnosticați cu noul coronavirus, iar pe 31 ianuarie deja se inregistra și primul caz de transmitere locală, un șofer thailandez fără niciun fel de istoric de călătorie în afara țării (sursa).

Ce vacanțe am amânat sau anulat din pricina pandemiei?

Aveam plănuit așa: Chiang Mai în aprilie, între 13 și 17, unde urma să sărbătoresc Songkran-ul sau Anul Nou Thailandez. Sărbătoarea a fost anulată complet de către autorități, inclusiv zilele libere legale aferente. Cazarea era rezervată, cu anulare gratuită, iar biletul de avion l-am cumpărat de pe site-ul celor de la Air Asia.

CITiți AICI ARTICOLUL MEU DESPRE SONGkRAN SAU ANUL NOU THAILANDEZ

Și apoi încă 6 săptămâni în România, presărate cu alte două mini-vacanțe: 5 zile în Qatar (v-am zis aici cât de mult mi-a plăcut și că vreau să revin), și câteva zile undeva în Europa, într-o destinație asupra căreia nu mă decisesem încă. Asta pentru că plecarea spre Doha era abia pe 1 iunie, iar returul spre Bangkok pe 10 iulie, deci aveam tot timpul să îmi definitivez planurile.

Zborul era cu cei de la Qatar Airways, iar pentru șederea în Doha urma să apelez din nou la Programul Qatar Stopover.

CITiți AICI MAI MULTE INFORMAȚII DESPRE PROGRAMUL QATAR STOPOVER
qatar airways zbor anulat pandemie

Apus la bordul Qatar Airways pe ruta Doha – București

Experiența mea cu cele două zboruri anulate din pricina pandemiei

Qatar Airways

Încep în sens invers, cronologic vorbind, și am să povestesc mai întâi despre zborul celor de la Qatar Airways, deși era planificat mai târziu decât cel cu Air Asia. Asta deoarece Qatar Airways este o companie aeriană mult mai relevantă pentru turiștii români decât compania asiatică low cost Air Asia.

Trebuie să menționez de la început faptul că situația încă nu este rezolvată, în sensul că încă aștept rambursarea. Voi completa acest articol la data la care voi primi banii.

S-a rezolvat. Pe 31 mai mi-a fost soluționată cererea de rambursare și am fost informată că poate dura până la 28 de zile să văd banii în cont. Banii au intrat azi, 9 iunie.

Așa cum am mai spus, plecarea din Bangkok spre Doha era pe 1 iunie, unde aveam să petrec 5 zile, după care urma București.

Eram oricum în dubiu dacă să amân călătoria sau nu, dar așteptam să văd cum mai evoluează situația și ce se mai întâmplă la nivel global. Qatar deja nu mai permitea accesul turiștilor străini, decizie care încă este valabilă la ora la care scriu acest articol. Pe lângă asta, părinții mei, în special mama, sunt în categorie de risc și nu voiam să le periclitez sănătatea nici măcar un strop cu fâțâiala mea de colo-colo.

zboruri anulate pe timp de pandemie

Bangkok de sus. Cu acum defuncta Air Italy.

Compania aeriană m-a scutit de la a decide, căci pe 14 aprilie mi-au trimis un mail în care mă anunțau că toate segmentele zborului meu sunt anulate. Îmi dădeau astfel trei variante: fie un voucher pe care să-l folosesc la călătorii viitoare, la care adăugau ei un bonus de 10% din valoarea biletului, fie rambursarea contravalorii biletului, fie schimbarea datelor de călătorie în mod gratuit.

Pentru primele două variante trebuia să accesez un link, pentru cea de-a treia îmi sugerau să iau legăturia cu un birou de-al lor sau să sun la departamentul de relații cu clienții.
De ce am ales rambursarea în cazul Qatar Airways?

În mod normal sunt de acord cu ideea de „amână, nu anula”, care a devenit un motto al companiilor aeriene (și nu numai) în perioada aceasta. Pentru că indiferent de zborurile anulate din cauza pandemiei, de granițele închise sau de călătoriile care par inaccesibile acum, va veni o vreme în care îmi voi lua iar rucsacul în spate și voi pleca pe coclauri.

Sunt conștientă că dacă toți cei care ne-am confruntat cu zboruri anulate ne-am apuca a cere banii înapoi, ar fi puține companiile care ar supraviețui. Poate doar dacă te numești Ryanair, cu care eu am zburat o singură dată până azi și al căror fan nu sunt deloc. Altfel, un business nu stă pe un munte de cash și nu mă refer doar la companiile aeriene.

taichung taiwan avion

Jungla urbană care e orașul Taichung din Taiwan. Cu Vietjet.

De-a lungul celor șapte ani lucrați în bancă nu-mi amintesc să fi avut ca și client o companie care să aibă foarte mulți bani stând așa în conturi, nici măcar cele un pic mai mari.

Sigur, unele aveau depozite pe câte o lună sau trei luni, dar majoritatea optau pentru depozite overnight pentru că știau că a doua zi aveau de plătit salarii sau furnizori sau mai știu eu ce. Dacă, însă, ar fi fost inundate de cereri de rambursare pe loc din partea tuturor clienților pe care-i aveau, nu știu câte ar fi supraviețuit, fie că erau fabrici de mobilă, fie că erau firme de transport.

De fapt, asta e valabil și pentru persoanele fizice, nu doar pentru business-uri. Poate d-alde Becali și tot felul de samsari și bișnițari umblă cu valiza cu bani gheață, dar în general oamenii cu bani nu au foarte multe lichidități la dispoziție. Pentru că investesc tot. Ori pe bursă, ori în fonduri de investiții, ori în terenuri sau case, ori în aur, ori în ce vor și cred ei că e mai bine. Ideea este că banii care stau pe loc nu produc alți bani.

taichunt taiwan aterizare

Același Taichung înainte de aterizare

Revenind la Qatar Airways

și la decizia de a solicita rambursarea, am făcut asta din două motive. În primul rând nu știam când își vor relua zborurile spre București. Mă gândeam că în cazul în care vor renunța pentru un an sau doi la ruta spre România, rămân cu banii blocați într-un voucher pentru o perioadă mai lungă și nu voiam asta.

Apoi, m-am gândit că această companie aeriană este în totalitate deținută de stat. Iar Qatar este un stat foarte bogat, ba chiar cel mai bogat din lume, dacă ne luăm după indici precum PIB-ul pe cap de locuitor și VNB (Venitul Național Brut, în engleză GNI). Așadar, n-am avut nici cea mai mică mustrare de conștiință în a-mi cere banii înapoi, n-am simțit că falimentez pe nimeni.

Procesul prin care am făcut solicitarea de rambursare a fost foarte simplu și intuitiv: am accesat link-ul din mail, am bifat opțiunea „refund”, am scris 2-3 cuvinte descriind situația și aia a fost tot. Am primit imediat un număr de înregistrare și mi s-a comunicat faptul că va dura ceva până mi se va procesa cererea, dat fiind volumul mare de solicitări cu care au de-a face.
bangkok avion

Bangkok din aer

Ce a urmat în ceea ce privește Qatar Airways?

Păi a urmat un nou mail, primit abia pe 4 mai, în care își cereau scuze pentru întârziere și în care mi-au explicat că e posibil să dureze până la 8 săptămâni până voi primi banii în cont, pur și simplu au un număr foarte mare de cereri care așteaptă rezolvare.

A fost un mail formulat foarte politicos, dar foarte clar, în care mă rugau inclusiv să îi ajut la diminuarea volumului mare de lucru prin a mă abține de la a înregistra multiple cereri de rambursare pentru același zbor. Ceea ce am și făcut, aștept cuminte timp de două luni și îi voi contacta din nou doar dacă nu se rezolvă în tot acest timp.

air asia thailanda

Air Asia

Air Asia

Am zburat cu destule companii aeriene low-cost prin Asia și mi-au făcut mereu o impresie mai bună decât suratele lor europene.

Cel mai mult am zburat cu Air Asia, de care am fost întotdeauna mulțumită: rețea extinsă, servicii decente, bagajul de mână inclus (maxim 7 kilograme, suficient pentru mine), iar în caz că nu apuc să fac check-in-ul de acasă, pot lejer să-l fac la aeroport fără a plăti nimic în plus. Nu-i de mirare, deci, că i-am ales tot pe ei pentru a ajunge în Chiang Mai.

Numai că în 2020 se pare că zicala cu socoteala de acasă care nu se potrivește cu cea din târg este cât se poate de adevărată. Pe 26 martie Thailanda a declarat stare de urgență, deși multe firme erau deja închise de ceva vreme (ca un exemplu, compania pentru care lucrez și-a încetat temporar activitatea încă din 18 martie).

O zi mai târziu, pe 27 martie, Air Asia mă informa prin SMS și prin email că zborul meu a fost anulat.

zboruri anulate pandemie penang air asia

Cu puțin înainte de aterizarea în Penang. Cu Air Asia.

În mail îmi prezentau doar două variante: reprogramare zbor până pe 31 octombrie 2020 sau varianta „credit”. Adică tot un fel de voucher.

Practic, la achiziționarea unui nou bilet, în loc să introduc un cod aferent unui voucher, voi putea folosi pentru a plăti biletul banii disponibili în contul meu Air Asia. Cum ar zice mamaie, aceeași Mărie cu altă pălărie. Creditul este valabil timp de un an de zile din momentul emiterii. Nimic despre rambursare.

Care a fost opțiunea mea în cazul zborului anulat de Air Asia?

În mod normal aș fi fost iritată de faptul că mi s-a ascuns cea de-a treia opțiune, aceea de a primi banii înapoi. Dacă vă amintiți articolul despre telefonul Samsung, știți că am stat aproape două săptămâni fără a putea utiliza telefonul doar pentru că m-am încăpățânat și am vrut să rezolve ei problema. Asta pentru că am considerat că e treaba lor și pentru că m-a enervat atitudinea angajaților.

Citiți aici despre cum Samsung România vă poate strica vacanța

În cazul ăsta însă, situația este diferită și mereu cred că e important să știm să ne alegem bătăliile. Am cântărit ce și cum și am decis că varianta acelui credit este cea care mă avantajează cel mai mult: îl pot folosi pe orice rută Air Asia, este valabil timp de un an de zile și este o sumă mică, deci nu mă deranjează dacă țin banii blocați pentru o perioadă de câteva luni.

zboruri anulate pandemie

În drum spre Penang cu Air Asia

În plus, mi s-a părut că este și soluția care ar aduce cea mai rapidă rezolvare pentru mine. Pentru a primi înapoi 70 de euro, cât a fost biletul, probabil aveam de așteptat, nu glumă. Apoi, am zis deja că sunt de acord cu ideea de „amână, nu anula”.

Indiferent de opțiunea aleasă, trebuia să intru în contact cu AVA, robotul celor de la Air Asia și să „vorbesc” acolo cu ea. Știu, e frustrant să vorbim cu roboți. Din fericire, meniul este bine pus la punct și foarte intuitiv, așa că am terminat destul de rapid. A fost o procedură un picuț mai greoaie decât cea de la Qatar Airways, dar un low cost e totuși un low cost.

Acolo la AVA am descoperit și opțiunea pe care cei de la Air Asia nu mi-au menționat-o în email, aceea de rambursare. Însă cum deja mă decisesem că vreau credit, n-am mai cercetat ce și cum. Am primit imediat un număr de înregistrare, precum și asigurarea că voi primi un răspuns în cel mult 30 de zile.

Cum s-a terminat povestea cu Air Asia?

În general sunt o fire răbdătoare, dacă nu e ceva ce mă irită prea tare. Așa am fost și acum, am așteptat mai bine de 30 de zile, timp în care n-am primit niciun răspuns de la companie. Dacă era vorba despre rambursare înțelegeam, dar cerusem doar acel credit și deja devenea un pic enervant, mai ales în condițiile în care au și reluat câteva zboruri interne de la 1 mai.

zbor anulat pandemie

Cu Air Asia din Danang (Vietnam) spre Bangkok

M-am decis să-i contactez, dar vorba ceea, ia-i de unde nu-s! N-aveam altă opțiune decât roboțica AVA și acolo direct la partea de reclamații. Chiar nu voiam să fac o reclamație, voiam doar să vorbesc cu cineva, să-i întreb ce și cum. Însă dacă n-a fost posibil, n-a fost. Așa că pe 9 mai am făcut o plângere la roboțică.

Am primit răspuns a doua zi, cum că au înaintat solicitarea mea departamentului care se ocupă de așa ceva și că cererea îmi va fi rezolvată în cel mult 30 de zile. Atunci da, mi-a cam sărit țandăra. Cum adică 30 de zile? Adăugate la cele peste 30 deja trecute ar fi durat mai mult de 60 de zile. Și pentru ce, că nici măcar nu cerusem banii înapoi!

Practic Air Asia s-ar fi câcâit peste două luni pentru 70 de euro, fără a fi măcar nevoie să-mi înapoieze banii. Cam tot atât cât ar dura ca cei de la Qatar Airways să-mi ramburseze peste 700 de euro. Știu, una e low cost și alta e o companie de linie.

Spre cinstea lor, Air Asia și-au spălat onoarea peste alte două zile, când m-au informat că cererea mea a fost rezolvată. Recunosc, văzându-mă cu banii acolo în cont, am făcut deja niște simulări de zboruri pe aici prin Thailanda. Că așa-i omul cu dor de ducă: ori e pe drum, ori visează la asta.

Sursa foto.


Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.

hotel sau hostel

Hotel sau hostel? 3 motive pentru care mă cazez uneori la hostel și cum poți avea și tu o experiență plăcută într-un hostel. Cu exemple.

Numai pe parcursul călătoriilor de anul trecut am stat așa: la hoteluri de 5 stele, în hosteluri, în apartamente AirBnb și la resorturi cu plajă privată. De-a lungul timpului m-am mai cazat în pensiuni, în boutique hotels, într-o fostă mănăstire fost orfelinat, în boatels, într-o fostă farmacie, în căbănuțe de bambus în mijlocul pădurii și în campinguri.

Fără a intra prea mult în detalii, preferatele mele sunt pensiunile (guesthouses) sau hotelurile de tip boutique și cele design ori cele care au o istorie interesantă, ceva ce le face unice. Dar am stat și mai stau uneori și la mult hulitele hosteluri.

spring river resort laos cazare cabane bambus

Cazare la căbănuțe în Laos la Spring River Resort

Hotel sau hostel? Este hostelul un baubau?

Dacă toată lumea e ok cu ideea de hoteluri luxoase sau resorturi nu știu de care, am sesizat că încă se mai strâmbă din nas la hosteluri. Chiar acum câteva luni am văzut niște comentarii negative pe un grup dedicat iubitorilor de călătorii. Lăsând la o parte faptul că fiecare călătorește cum poate și cum vrea, nu credeam că hostelul încă este un „piei, drace!” în viziunea multor turiști români.

Nu, nu mă refer la faptul că sunt persoane care nu s-ar caza în veci la hostel, e ok asta, cum ziceam, fiecare călătorește în stilul lui. De exemplu, pe mine momentan nu mă tentează vacanțele all-inclusive sau croazierele. În plus, cu toții avem o anumită limită atunci când vine vorba de intimitate sau confort.

Mă refeream, însă, la stereotipul conform căruia la hostel e musai să stai cu alți 20 de oameni în cameră, e musai să miroși ciorapii altora, e musai să ți se fure din bagaje, e musai să fie murdar și e musai să fie numai oameni de proastă calitate.

Ei bine, nimic din tot ce am enumerat mai sus nu e musai și eu, deși nu mai stau la hostel prea des, aleg totuși o astfel de cazare din când în când. Iar în articolul de astăzi îți spun de ce și am să-ți dau și câteva idei care să te ajute să alegi un hostel potrivit ție și unde poți avea o experiență plăcută. Asta dacă vei avea vreodată curiozitatea de a testa unul.

1.Stau la hostel pentru că sunt zgârcită

Când am început a călători nu-mi permiteam altceva decât hosteluri. Pentru cei ce mă cunoșteau era practic un dublu eșec: „vai, pleci singură, nu te bucuri de nimic așa, fără cineva lângă tine” și „vai, stai cu alții în cameră, nu aș putea”. Știi vorba ceea cu gura lumii. Așa că am lăsat gura lumii să vorbească, eu am continuat să călătoresc singură și să stau la hostel. Pentru că altceva nu-mi permiteam atunci.

Eram încă studentă sau abia terminasem, nu prea aveam bani și trebuia să prioritizez. Mi-am pus deci întrebarea: ce e mai important pentru mine, să stau la un hotel decent, dar doar să mă învârt pe acolo, să văd totul pe dinafară și să fac practic nimic sau să stau într-un loc mai ieftin, dar să-mi rămână bani pentru diverse experiențe și să vizitez ceva?

Am ales fără ezitare a doua variantă. Un principiu pe care l-am aplicat mereu de atunci: la o cazare mai nu știu cum pot renunța, dar la experiențe memorabile niciodată. Așa că stăteam într-un dormitor comun la hostel, dar mergeam să văd Cina cea de Taină, de exemplu. Pentru că priorități.

De ceva vreme nu mai am limitarea aceasta financiară. Sigur, nu sunt bogată. Doar că îmi permit o cazare faină și să fac și destule activități pe care mi le doresc în călătorii. Cu toate acestea, uneori aleg un hostel pentru că pur și simplu nu vreau să dau prea mulți bani pe cazare. Cu cât îmi rămân mai mulți bani, cu atât pot merge în mai multe călătorii sau pot face mai multe lucruri. Zgârcită, am zis!

hotel sau hostel refillnow bangkok piscină

Mica piscină de la Refillnow! Hostel din Bangkok

2.Stau la hostel pentru socializare

Iaca paradox: „cum, tu călătorești singură, dar vrei socializare?”. Cam da. Oamenii care călătoresc singuri nu sunt niște sălbatici.

Da, îmi place să merg de una singură peste tot pentru că sunt destul de independentă (sau egoistă, dacă vreți) și nu îmi place să fac compromisuri. Și pentru că mi se pare absurd să stau să aștept că alți oameni să aibă timp sau chef sau bani pentru ca așa să apuc și eu să merg în vacanță.

Țin minte că acum niște ani plănuisem cu jumătatea-mi de atunci să mergem la Amsterdam. Numai că el a fost trimis de urgență undeva de către compania la care lucra, chiar înainte de plecare. Ce-am făcut eu? Am plecat la Amsterdam de una singură. Și a fost o excursie excelentă.

Dar asta nu înseamnă că nu-mi place să cunosc oameni. Și hostelurile îmi plac tocmai pentru că au acele spații comune unde poți interacționa cu alți călători. E un mod excelent de a schimba impresii, de a cunoaște oameni de prin toate colțurile lumii, de a afla despre așa-numitele „hidden gems” sau de a împărtăși din aventuri.

Și cel mai fain e că interacțiunea aceasta nu vine cu angajamente ulterioare. Adică dacă întâlnesc pe cineva la hostel și beau o bere și mă întind la povești nu înseamnă că a doua zi ieșim la explorat împreună. Practic, sunt cele mai bune părți din ambele lumi: este și independență totală în ceea ce privește programul și activitățile din călătorie, dar este și rost de socializare. Pentru mine asta e win-win.

hotel sau hostel refillnow hostel bangkok

Refillnow! Hostel Bangkok plin de verdeață

3.Stau la hostel pentru că am stat la cămin în studenție

Și prin asta vreau să adresez problema intimității. Adică înțeleg perfect partea asta, unicul motiv pentru de cele mai multe ori aleg un hotel este legat de importanța spațiului personal. Sunt copil unic, sunt nepot unic, știu ce înseamnă nevoia de intimitate și de un loc doar al meu.

În plus, în general în călătorii, la finele unei zile super pline, petrecută în căldură și umiditate ridicată, de cum intru în cameră arunc toate hainele și mă arunc direct sub duș, iar apoi stau doar în prosop. Ceea ce la hostel nu se prea poate. Dar în studenție am stat la cămin. Din proprie alegere. Și a fost cea mai frumoasă parte a studenției mele, am amintiri și povești să-mi ajungă o viață, nu aș da anii ăia pentru nimic în lume.

Știi ce înseamnă statul la cămin? Înseamnă o cămăruță împărțită cu alți oameni. Cel mai adesea eram patru. Oameni pe care nu-i cunoșteam. Eu, de exemplu, am stat în vreo șase cămine de-a lungul timpului, căci unele se închideau pe timpul verii și trebuia să ne mutăm. Aproape fiecare mutare a însemnat alți colegi de cameră, alți oameni necunoscuți.

Deci am „antrenament” la a împărți camera în acest mod. Și, sinceră să fiu, cred că oricine a fost într-o tabără, oricine a stat într-un cămin studențesc, oricine a fost vizitat de rude îndepărtate pentru o anumită perioadă, are acest antrenament. Că vrem sau nu să-l aplicăm și în vacanțe e, desigur, decizia fiecăruia.

cazare hostel paper plane malaysia kuala lumpur

Hostelul Paper Plane din Kuala Lumpur, Malaysia, este foarte artsy

La hostel diferitele tururi și activități sunt mai ieftine

Acesta nu este un motiv pentru care eu aleg hostelurile, de aceea nici nu l-am trecut la numărătoare. Nu am rezervat niciodată un tur de la un hostel așa că nu îți pot da niciun fel de detaliu din propria experiență.

Între noi fie vorba, nici de la hoteluri nu-mi amintesc să fi rezervat excursii prea des. Sunt una sau două excepții, cum ar fi Negombo, unde am ajuns din întâmplare, fără a avea temele făcute despre oraș, astfel încât a apela la cei de la hotel mi s-a părut cea mai bună variantă. În general, însă, dacă am vrut ceva anume, am apelat direct la o agenție de turism, cum a fost în cazul excursiei de o zi din Zona Demilitarizată din Coreea de Sud sau cea în care am ajuns la Al Zubarah în Qatar.

Însă dacă ești cu un buget limitat, poate fi un motiv pentru a alege un hostel. Sigur, nu știu ce calitate este, în sensul că da, vezi aceleași lucruri ca toți ceilalți, dar nu știu timpul alocat și nici numărul de persoane care participă. Adică prețul ăla mult mai mic trebuie să fie justificat cumva. Dar poate fi o opțiune.

cazare hostel loosha hostel taichung taiwan

O parte din spațiul comun de la Loosha Hostel din Taichung

Cum să ai o experiență plăcută la hostel

Dacă n-ai stat niciodată la un hostel și te-ai decis a încerca și varianta aceasta de cazare, am să las mai jos câteva sugestii care te pot ajuta să ai o experiență pozitivă.

Nu alege chiar cel mai ieftin hostel

Okay, optezi pentru un hostel în detrimentul unui hotel pentru că vrei să faci niște economii, dar asta nu înseamnă că trebuie să-l alegi pe cel mai ieftin din oraș. Este important să ai un anumit grad de confort, este important să fie curat, să fie într-o zonă bună, să îți ofere o anumită siguranță. Așa că nu prețul trebuie să fie cel mai important criteriu de selecție al cazării.

Și un detaliu important, care ține de intimitate: multe hosteluri au camere private sau duble. Iar pentru călătorii solo și dormitoarele comune pot oferi un pic de intimitate, dacă alegi camerele potrivite: sunt dormitoare doar pentru fete, sunt dormitoare cu 4 paturi, cu 6, cu 12 sau mai multe. Evident, cu cât mai multe persoane într-o cameră, cu atât mai ieftin.

Hostelurile mai noi au perdeluță la fiecare pat și poți dormi și-n fundul gol acolo după perdeluța ta, dacă asta dorești. Japonezii au inventat hostelurile capsulă care acum sunt peste tot, acolo iar ai intimitate, chiar dacă nu cine știe ce spațiu. Iar în ultimii ani a prins conceptul de poshtel, o combinație de hostel cu un pic de glam. Nici alegerea unui boutique hostel nu e rea, acestea de obicei având un număr mai mic de paturi și camere.

hotel sau hostel curtea refillnow bangkok hostel

Prin curte pe la Refillnow! Hostel Bangkok

Citește recenzii

Asta e valabil pentru absolut orice tip de cazare, nu doar hosteluri. În general recenziile sunt sfinte. Nu, doar faptul că are nota 9 ori 8.5 pe Booking sau Tripadvisor sau Google Reviews nu e suficient, mai ales în cazul hostelurilor. Fiecare avem propriile criterii, în funcție de vârstă, personalitate sau stilul de a călători și trebuie să citim ce au spus alții înaintea noastră pentru a vedea dacă ni se potrivește hostelul respectiv au ba.

Poate unii dau nota 5 pentru că hostelul nu are uscător de păr, pentru alții asemenea detalii sunt irelevante. Am un prieten care nu ia în considerare cazarea respectivă dacă cineva s-a plâns că e prea cald și aerul condiționat nu funcționează cum trebuie. Pentru mine asta nu contează. Dar tocmai de aceea trebuie să citim recenziile: pentru a vedea ce s-a spus despre lucrurile care ne interesează pe noi. Deci da, atenție la recenzii. Mereu.

Pont: am văzut că pe Booking se poate căuta în reviews după un cuvânt cheie, poți alege dintre cele mai comune căutări sau poți apăsa pe lupă și scrie un cuvânt cheie care te interesează pe tine. Eu, de cele mai multe ori, indiferent de tipul cazării, caut detalii despre „safe” sau „safety” pentru că sunt călătoare solo și mă interesează mult acest aspect. De asemenea, nu te opri la a căuta recenzii pe un singur site.
cazare hostel paper plane kuala lumpur malaysia

Paper Plane Hostel din Kuala Lumpur

Amplasarea

Pentru mine ăsta e, cred, cel mai important criteriu atunci când aleg unde stau. Pentru că este criteriul care determină și alte lucruri importante precum siguranța sau banii cheltuiți ori economisiți pe transport în timpul vacanței.

Dacă am pe listă vizitarea anumitor obiective și transportul în comun este scump, atunci prefer un hostel în zona centrală în dauna unui hotel de 3-4 stele de unde fac 1-2 ore dus-întors în fiecare zi. Pierd și timp și poate ajung la aceiași bani adunând cheltuielile cu transportul în comun. Dacă vreau liniște și pace și să stau într-un cartier mărginaș din care știu că nu voi ieși zilnic, atunci aleg o cazare pe care o cred eu potrivită ocaziei.

Referitor la siguranță, eu încerc să nu stau lângă gări. Știu, pare cumva paradoxal, adică astea sunt considerate zone bune pentru că ai acces la transport spre centrul orașului, spre alte orașe, ba chiar și spre aeroport. Dar, din experiența proprie, zona gărilor atrage cele mai dubioase personaje. Sunt și excepții, desigur, am experimentat chiar eu una în Taiwan.

Însă în general nu m-aș caza nici plătită chiar lângă Gara de Nord din București sau Milano Centrale ori Termini din Roma, ca să dau doar trei exemple. Da, la 1-2 stații de tramvai/autobuz nicio problemă, dar chiar peste drum de gară nu, mulțumesc.

loosha hostel taichung taiwan

O parte din spațiul de socializare de la Loosha Hostel Taichung

Alte lucruri importante de care să ții cont atunci când alegi un hostel:

Nu alege un party hostel. Asta dacă nu urmărești intenționat genul ăsta de cazare, desigur. Cum știi că e destinat petrecăreților? Majoritatea au în nume mențiunea de „party hostel”, iar dacă nu, afli sigur citind recenziile. O mică mențiune: dacă un hostel organizează pub crawls nu înseamnă că e musai un party hostel, foarte multe locuri „cuminți” organizează și asemenea activități (la care chiar îți sugerez să participi din când în când).

Atenție la hostelurile cu recenzii foarte puține. Aici poți să ai noroc: poate fi un hostel nou și foarte fain, dar care n-a apucat să adune prea mulți clienți. Ori poate fi unul nou, dar cam nașpa. Sau unul vechi, dar recondiționat și redenumit. Studiază bine pozele, vezi dacă apar informații și pe alte site-uri și ce zic alți călători despre.

Ore stricte de check-in si check-out. De ce spun asta? Pentru că dacă este un hostel la care te poți caza la orice oră e fain dacă ești tu cel care sosește, dar nu e la fel de fain dacă ești deja într-unul dintre dormitoare și la trei dimineața vine un icsulescu să se cazeze. Să vezi atunci foșneală de bagaje și somn pierdut și deci o zi pe care o începi cât se poate de morocănos.

Lucruri mărunte, dar importante: să ai priza lângă pat; să ai lumină individuală; să ai dulapul propriu. Dacă vizitezi un oraș scump și intenționezi să nu mănânci în oraș, vezi să aibă bucătărie cât de cât utilată. Verifică la recenzii dacă ți se oferă prosop și dacă este gratuit sau contra cost. La fel și cu lenjeria de pat (da, am auzit cazuri în care se cer bani pentru „închirierea” lenjeriei de pat).

5 hosteluri la care m-aș caza și mâine

Ca să vezi că există și hosteluri faine, îți arăt azi (doar) 5. La unele am stat, la altele am avut amici cazați sau m-aș caza chiar și mâine.

Disclaimer: nu sunt link-uri afiliate, nu câștig și n-am câștigat nimic din a vorbi despre niciun hotel sau hostel despre care am scris până acum în categoria cazare. Este și cazul acestui articol.
refillnow hostel bangkok

Refillnow! Hostel Bangkok. Foto de aici.

Refillnow! Hostel Bangkok

Hostel cu piscină? Da, vă rog! Când m-am mutat în Bangkok, până mi-am găsit locșorul meu, am stat la două hoteluri și la acest hostel. Surprinzător, de hoteluri am uitat, nici nu le mai țin minte numele, doar zona aproximativă, dar Refillnow! mi-a rămas în minte. Am stat la ei în jur de 10 zile și țin minte că era mereu, dar mereu, extrem de curat și au multă verdeață. Plus staff-ul filipinez teribil de amabil și apa de băut oferită gratuit oaspeților pe parcursul zilei.

Nu știu în ce măsură s-au schimbat de atunci, au trecut totuși peste 6 ani, deși văd că nu stau rău cu notele pe site-urile de profil. Ce nu s-a schimbat e amplasarea, care nu e chiar aproape de BTS (sky train), cam la 2.5 kilometri. Stând aici am luat prima dată un autobuz în Bangkok – pentru a ajunge la sky train, și am experimentat prima dată o piață locală thailandeză, fără urmă de turiști. Mai este și mult street food ieftin și bun în apropiere.

paper plane hostel kuala lumpur

Paper Plane Hostel Kuala Lumpur. Foto de aici.

Paper Plane Hostel Kuala Lumpur

Acesta este al doilea hostel la care am stat de când sunt în Asia, la ceva ani distanță de primul. Am ajuns la Paper Plane dintr-o întâmplare: în prima mea excursie în capitala Malaysiei m-am împrietenit cu o olandeză în timp ce făceam turul Dark Cave de la Batu Caves. Ea era cazată aici și mi-a povestit de un băruleț fain, un fel de hidden gem, aflat chiar lângă hostel și care nu fusese deschis demult, erau numai localnici pe acolo și oaspeții de la Paper Plane.

Am fost apoi la băruleț, mi-a plăcut, mi-a plăcut și hostelul, amenajat într-o casă colonială veche de peste 100 de ani, cu o terasă nouă drăguță, plină de plante. Este undeva în partea liniștită a orașului, pe o alee neaglomerată, cam la 5-10 minute de mers pe jos de metrou, lângă o stație de poliție. La următoarea tură de Kuala Lumpur m-am și cazat aici câteva nopți și n-am a mă plânge de nimic.

loosha hostel taichung

Recepția de la Loosha Hostel Taichung

Loosha Hostel Taichung

Ultimul hostel la care am stat, în mai anul trecut, în cel de-al doilea oraș că mărime din Taiwan este Loosha Hostel. Am să scriu un articol separat în care voi descrie mai pe larg experiența mea la ei, dar în principiu n-am nimic negativ de comentat. Mi-am încălcat cumva principiul de a nu sta chiar lângă gară și mă bucur că am făcut-o, a fost una dintre surprizele plăcute din punctul ăsta de vedere.

Micul dejun inclus în preț este mic dejun adevărat, nu cereale cu lapte ori un croissant cu suc de portocale. Este o masă în toată regula. Au dormitoare comune, camere duble și family-size și este foarte curat. Loosha Hostel este în zona veche a orașului, supranumită Little Kyoto. Autobuze, gara de tren și autogara de unde se ia busul spre Sun Moon Lake sunt toate la câteva minute de mers pe jos.

two pillows hostel sliema malta

Two Pillows Boutique Hostel, Malta. Foto de aici.

Two Pillows Boutique Hostel Malta

Nu am fost până acum în Malta, era cât p-aci în decembrie trecut, dar am ales a merge în vizită la amicul P. în Anglia rurală. Așa că azi m-am jucat un picuț de-a „dacă aș merge în Malta și aș sta la hostel” și așa am dat de Two Pillows Boutique Hostel, aflat în Sliema. Din ce văd pe site-ul lor, au atât dormitoare comune, cât și garsoniere.

Pe booking au o notă de 9.3 din peste 1200 de recenzii, dară nota singură nu-i suficientă, cum am zis: trebuie citite, să vezi dacă e locul potrivit pentru tine. Par a fi foarte aproape de feribot și autobuz, iară „pièce de résistance” este un mini-centru de înfrumusețare cu saună și jacuzzi. Se pare că accesul este permis și celor care se cazează în dormitoare, dacă rezervă direct de pe site-ul Two Pillows.

ama hostel bangkok

Ama Hostel Bangkok. Foto de aici.

Ama Hostel Bangkok

Din categoria „hostel, hostel, dar eu pe Instagram ce postez?”, am găsit Ama Hostel din Bangkok. Cu toată nepriceperea mea la Instagram și pozat, tot sunt capabilă să recunosc potențialul fotogenic al unui loc. Mai ales când acesta e atât de evident încât mai-mai că-mi scoate ochiul. La Ama Hostel n-am stat, dar văd că nu o duc rău din punctul de vedere al recenziilor: o medie de 9 din aproximativ 300 de review-uri.

Ama Hostel este într-o zonă liniștită de la capătul Chinatown, cartierul din Bangkok despre care toată lumea îți va spune că-i musai de ajuns măcar o dată. Este și în apropierea celor mai căutate obiective turistice din capitala Thailandei: Grand Palace, Wat Pho sau Wat Saket (Golden Mount). Și, evident, nu-i departe de Khao San Road, celebrul centru al distracției din Bangkok.

Sursa foto.


Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.

bali penglipuran detali

Vacanță în Bali, ziua 1 (partea I): Pura Kehen, satul tradițional Penglipuran, Vulcanul Batur.

Am fost în vacanță în Bali timp de opt zile, iar trei din cele opt le-am petrecut perindându-mă pe la diferite obiective de pe insulă, alături de șoferul Kupit de la balicab. Am ales să nu merg cu scuterul pentru că nu mă simțeam suficient de sigură pe mine să conduc de una singură pe acolo, chiar dacă am ieșit cu bine din săptămâna pe două roți din Laos.

Și nu, restul zilelor n-am eșuat pe ceva plajă, pur și simplu n-a fost genul acela de vacanță. Așadar, în restul timpului fie am pus niște kilograme în plus la Ubud Food Festival, fie am explorat pe jos obiective din Ubud, fie am participat la un curs de gătit, fie am făcut plimbare prin câmpuri de orez, fie am vizitat un muzeu, fie m-am răsfățat la spa și tot așa. Timp să fie, că activități se găsesc.

pura kehen bali

Pura Kehen sau Templul Kehen

În prima zi Kupit mă aștepta la poartă la ora 7 dimineața, cu o floare frangipani după ureche și cu vreo două cafele la activ. Am discutat puțin despre obiectivele la care voiam să ajung și cum să le grupăm în așa fel încât să nu simt că alerg de colo-colo și să fie totul în ritmul meu, adică unul destul de lejer și fără presiune de bifat locuri.

Am făcut, întâi de toate, o oprire la Kupit acasă, unde soția lui mi-a împrumutat un sarong pentru templele pe care urma să le vizitez. M-a servit și cu o cafea de mi-a stat inima-n loc, făcută dintr-un amestec după care s-ar da în vânt orice hipster care se respectă: jumătate robusta locală cumpărată, jumătate boabe culese de la ei din curte.

bali templul kehen intrare

Templul Kehen. Copacul mare care se vede în spate este un imens banian, copacul sacru.

Vacanță în Bali: Templul Kehen sau Pura Kehen

a fost prima oprire. La nici 30 de kilometri de Ubud, în Bangli Regency, se află această minunăție de templu unde n-am găsit pe nimeni, în afara unui turist asiatic rătăcit.

Doi localnici măturau lăcașul, păstrând curățenia pentru zeii așteptați a-și lua locul în turnurile meru special construite pentru ei. Balinezii păstrează credința conform căreia, în timpul ceremoniilor, zeii vin și sălășluiesc în altarele special ridicate pentru ei în temple.

pura kehen bali portelan chinezesc

Curățenie la templu. Dacă vă uitați în stânga imaginii veți vedea încastrate în perete obiecte din porțelan chinezesc.

Mulți vorbesc despre Pura Kehen ca fiind o versiune (mult) mai mică a Tempului Mamă din Bali, Pura Besakih, căci, întocmai ca și acesta, are 8 terase și este construit pe versantul sudic al unui deal. Chiar de n-ar fi asemănat cumva Templului Mamă, Pura Kehen este considerat a fi unul dintre cele mai interesante temple din Insula Zeilor.

Totodata, e și foarte vechi, trei inscripții din bronz atestând existența unui loc de rugăciune aici sub diferite nume în trei veacuri distincte (secolele 9, 11 și 13). Numele, pare-se, vine de la vechiul cuvânt „keren”, care înseamnă „flacără”. Nu e de mirare, deci, că cel mai mare turn meru, cel cu 11 acoperișuri, este dedicat Zeului Focului.

pura kehen bali bhoma

Acolo sus Bhoma cel cu ochii bulbucați

Chiar dacă pentru turiști Pura Kehen nu reprezintă o atracție majoră, pe vremea când Bali era format din Cele 9 Regate, acesta era templul oficial în care funcționarii de la Curtea Regală din Bangli își depuneau jurământul de loialitate. Ceremonia se desfășura în fața altarului Zeului Focului, iar dacă se descoperea că „au jurat strâmb”, un mare blestem (sapata) urma să se abată asupra lor, familiilor lor și copiilor copiilor lor.

CITIȚI AICI RESTUL ARTICOLELOR DESPRE BALI, INCLUSIV CÂȚI BANI AM CHELTUIT PE INSULA ZEILOR

Pentru a ajunge la templu vizitatorii trebuie să urce 38 de trepte străjuite de gardieni din piatră, la capătul urcușului găsindu-se Bhoma cel cu ochii bulbucați. Trecând de Bhoma, un copac banian (sau smochinul pagodelor) vechi de peste 400 de ani așteaptă să fie admirat.

Copacul este enorm și într-adevăr impresionant, probabil cel mai mare smochin al pagodelor pe care l-am văzut de când mă perind prin Asia. Și am văzut destui.

Aici aș avea o rugăminte: deși poate e tentant, nu vă apucați a vă cățăra prin pom pentru poze. Nu este cireșul din curtea bunicii, ci un banian considerat sacru de localnicii din zonă. Conform unei superstiții locale, atunci când o ramură a copacului se rupe, un dezastru se anunță.
banian pura kehen

Banian sau smochinul pagodelor la Pura Kehen

Vacanță în Bali: satul tradițional Penglipuran

Bali are, la prima vedere, o populație destul de omogenă. Dar și aici sunt grupuri etnice care „au fost primele”. Cele mai vechi asemenea comunități balineze sunt de origine austroneziană și unele studii arată că acestea s-ar putea să fi venit dinspre…Taiwan. În cazul în care vă surprinde informația, să știți că un pic peste 2% din populația Taiwanului este reprezentată de aborigeni înrudiți, printre altele, cu popoarele din Polinezia.

Citiți AICI ARticolele mele despre taiwan

Descendenții acelor prime grupuri etnice sosite în Bali își spun azi Bali Aga (Baliaga) sau Bali Mula (care se traduce prin „balinez autentic”) și reprezintă cam 1% din populația actuală a insulei, conform unui recensamânt din 2010.

Etnicii Baliaga vorbesc propriul dialect, diferit de la sat la sat, și locuiesc în general în zone muntoase, în așa-numitele sate tradiționale, cu reguli destul de stricte în ceea ce privește interacțiunea cu străinii (de exemplu, nu li se permite căsătoria cu cineva din afara comunității).

penglipuran bali

Două doamne din Penglipuran.

Sunt destule asemenea sate care pot fi vizitate, dar eu am ales Penglipuran, un loc tare liniștit și extrem de curat, cu o populație de aproximativ 1000 de persoane. Știu că Insula Zeilor nu este lăudată în general pentru curățenie, dar Penglipuran este o excepție minunată.

Și nu este doar foarte curat, este și plin de natură: are în proprietate o pădure de bambus, deschisă inclusiv turiștilor pentru drumeții sau mers cu bicicleta. Se pare că bambusul de aici este unul de o calitate superioară, calitate recunoscută pe întreaga insulă.

satul penglipuran bali copii localnici

Copii din Penglipuran. Sunt obișnuiți cu străinii, ne-au ignorat cu grație.

Satul este organizat conform preceptelor conceptului Tri Mandala, tradus ca „Trei Zone”. Acest concept presupune împărțirea suprafaței în trei părți, în funcție de puritatea fiecăreia. Astfel, există zona de temple, cea mai pură, apoi zona de mijloc, cea unde locuiesc oamenii, și ultima, cea mai impură. În cazul satului tradițional Penglipuran, aceasta din urmă cuprinde inclusiv cimitirul, căci aici morții nu sunt incinerați, ci îngropați.

Întocmai cum satul este împărțit conform Tri Mandala, tot așa se întâmplă cu fiecare gospodărie în parte. Astfel, fiecare casă are partea cea mai pură, cea de temple sau altare dedicate zeilor și strămoșilor. Urmează apoi zona de mijloc, cea unde se desfășoară activitățile de zi cu zi ale familiei. Iar ultima este de obicei zona în care se țin animalele.

satul traditional penglipuran bali

Un mire și o mireasă fac poze de nuntă în Penglipuran

Casele din Penglipuran sunt construite în armonie cu natura, fiind folosite „materiale vii”: lemn de bambus, fibre, piatră, andezit (utilizat în special pentru decorațiuni) și altele. Fiecare curte încântă privirea cu grădinile luxuriante, bine îngrijite, iar fațadele caselor sunt identice. Mașinile și scuterele nu sunt permise în sat, această regulă transformând Penglipuran într-o oază de liniște.

Este important de menționat faptul că Penglipuran nu mi s-a părut a fi acel tip de „grădină zoologică umană”, cum sunt atâtea alte sate tradiționale sau tot felul de triburi din diferite țări. Nu este nici un „muzeu viu”. Este un sat în care locuiesc familii întregi, bătrâni, copii, care nu trăiesc doar din turism și care sunt foarte mândri de obârșia lor.
vacanta in bali

Prin Penglipuran

Sunt, într-adevăr, și săteni care și-au transformat „prispa” în magazin de suveniruri și am avut parte inclusiv de o experiență negativă pe care am s-o descriu mai jos. Însă, spre deosebire de alte locuri tradiționale pe care le-am vizitat în alte țări și care erau doar despre a vinde ceva, acesta a fost chiar liniștit. Poate și pentru că există o taxă de intrare (30.000 rupii pentru străini), iar banii obținuți se întorc în sat și se investesc în menținerea și dezvoltarea acestuia.

Inclusiv o parte din banii câștigați de localnici din vânzările de suveniruri trebuie să se întoarcă în comunitate. Astfel, fiecare tranzacție vine cu un anumit procent pe care vânzătorul îl datorează satului. Posibil de aceea am avut eu experiența neplăcută de care spuneam mai devreme: când omul e lacom, acel procent trebuie scos tot de la turiști.

penglipuran bali gradini

E plin de flori peste tot în Penglipuran

Am intrat într-una dintre case, unde era o bătrână cu nepoata de mi-au arătat pe acolo bucătăria și casa veche. Aveau și ele ceva de vânzare, nu suveniruri, ci desert, klepon dacă nu mă înșel. Nu mi l-au băgat pe gât, nici măcar nu mi-au sugerat, am vrut să cumpăr în semn de apreciere pentru amabilitatea și răbdarea de care au dat dovadă. Am întrebat cât costă, iar nepoata, o puberă, mi-a spus prețul dintr-o suflare.

Moment în care bătrâna i-a dat peste mână și a apostrofat-o pe limba lor, iar tânăra s-a corectat, spunându-mi un alt preț, de trei ori mai mic. Era o sumă infimă oricum, deci nu banii erau problema, ci intenția puștoaicei, care a reușit a-mi umbri oarecum experiența legată de satul tradițional Penglipuran.

vulcanul batur

Vulcanul Batur. Deja era un nor…

Vacanță în Bali: Vulcanul și Lacul Batur

E, dar fata aia a fost chiar nimic pe lângă hărțuiala de la Vulcanul Batur! De cum ne-am urcat în mașină pentru a merge spre Kintamani, Kupit mi-a spus: „o să vezi că sunt tot felul de vânzători acolo, să nu cumperi nimic, nu mai scapi de ei”. Și câtă dreptate a avut! Eu sunt destul de rezistentă la insistențe, reușesc să ignor fără probleme de cele mai multe ori. Dar ăștia aveau școală, nene!

Cred că sunt cei mai nesimțiți vânzători ambulanți pe care i-am văzut în viața mea. Ori aia, ori aveau probleme cu memoria de scurtă durată: nu treceau 30 de secunde de când le spuneam „nu, mulțumesc” și veneau iară.

Ba mi-am pierdut și cumpătul când o doamnă a venit pentru a șasea oară în cinci minute să mă întrebe dacă nu vreau să cumpăr ce vindea ea acolo. Chiar am ridicat tonul și m-am răstit că „nu vreau, femeie, nu înțelegi că nu vreau nimic?”. Reacția ei a fost genială. S-a uitat la mine calm, cu o expresie care voia să spună că problema e la mine și a zis doar: „bine, am înțeles, nu trebuie să te enervezi”. Am rămas blocată și m-a bufnit râsul. Ce mai puteam spune?

lacul batur bali

O poză cu Lacul Batur. Pardon, o poză cu nori.

Măcar apoi m-au lăsat în pace și am putut admira vulcanul Batur și lacul aferent în liniște. Aveam în plan o drumeție pe vulcan la răsărit într-una dintre dimineți, dar într-un final n-a fost să fie. Data viitoare.

Batur este al doilea cel mai important munte din Bali, după Agung. Toți munții de pe insulă sunt sacri pentru localnici, căci acolo trăiesc zeii cei buni, în timp ce demonii au ca și locuință marea. De aceea balinezii, deși locuiesc pe o insulă, nu sunt toată ziua în apă și nu sunt mari amatori de sporturi acvatice: respectă oceanul dar le e teamă de toți demonii care bântuie în adâncuri și de furia acestora.

vulcanul batur lacul batur bali

Tentativă de panoramă cu Vulcanul și Lacul Batur

Dincolo de mitologie, Batur este un vulcan activ, care poate erupe oricând și care a erupt ultima dată în anul 2000. Din Kintamani se pot încă vedea urmele negre lăsate de lavă în urma unei erupții de la finele anilor ’60. Într-unul dintre cratere s-a format Lacul Batur, atât de important pentru locuitorii din jur, care au deschis nenumărate ferme piscicole în zonă.

Dacă sunteți ca mine și nu mai aveți timp a merge la o drumeție pe vulcan, îl puteți admira în toată splendoarea dintr-unul dintre satele din jur. Cele mai bune priveliști sunt din satele Kintamani, Batur și, mai ales, Penelokan. Tot în Penelokan mai este și un muzeu geologic unde puteți afla mai multe informații despre această zonă care a devenit sit UNESCO în 2012, atunci când a fost inclusă în Rețeaua Globală a Geoparcurilor.


Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.


penglipuran bali sat traditional

La plimbare prin satul tradițional Penglipuran

sat traditional baliaga penglipuran bali

Mic detaliu din Penglipuran

satul traditional penglipuran bali

Penglipuran – iar flori!

satul traditional baliaga penglipuran intrare

Intrarea în satul Penglipuran. Toată lumea plătește intrare, inclusiv indonezienii. Străinii plătesc 30.000 de rupii.

penglipuran bali

Casa veche. Localnicii au case mult mai moderne în aceeași curte (tot în stil balinez).

penglipuran bali casa veche

Tot stil tradițional

penglipuran bali bucatarie traditionala

Cum se gătea pe vremuri în Penglipuran

klepon bali

Kleponul cu bucluc

penglipuran bali temple

Altare din curtea localnicilor din Penglipuran

kintamani pranz batur

Picnic în Kintamani, la poale de vulcan

pura kehen bali

Templul Kehen

templul kehen bali

Templul Kehen, detaliu. Balinezii sunt foarte pricepuți la a sculpta în lemn și piatră.

pura kehen bali meru

Turnul meru cu 11 acoperișuri dedicat Zeului Focului

meru pura kehen bali

Același turn meru, dar la bază.

pura kehen bali lotus shrine

Un altar de piatră la Pura Kehen, năpădit de mușchi și alintat ca lotus shrine.

pura kehen bali detaliu

Pura Kehen, detaliu.

pura kehen bali

Templul Kehen

templul kehen bali

Un alt localnic ce făcea curat la templu. În dreapta se zăresc aceleași porțelanuri chinezești din perete.

templul kehen bali

Pura Kehen

pura kehen bali

Tot Templul Kehen

 

songkran thailanda bangkok

Songkran, amintiri de neuitat. Anul Noul Thailandez, la 30 de grade și cu bătaie cu apă.

La ora la care scriu acest articol ar fi trebuit să fiu în avion îndreptându-mă spre Chiang Mai pentru a petrece acolo Songkran-ul sau Anul Nou Thailandez. Numai că în contextul pandemiei de Covid-19 s-a luat decizia ca petrecerea să fie anulată cu totul anul acesta. Atât de anulată încât nici măcar nu mai este sărbătoare legală, s-a renunțat chiar și la zilele libere aferente într-o tentativă de a împiedica thailandezii să meargă acasă, în provinciile de origine.

Tot cu ideea de a împiedica socializarea s-a interzis și vânzarea de alcool în zilele ce urmează căci alcoolul înseamnă oameni adunați laolaltă. Și chiar este straniu de liniște pentru perioada asta a anului.

Scriu acum din balcon, de unde de obicei vedeam vecinii de cartier scoțând butoaiele și ligheanele la colțul străzii, pregătindu-se astfel pentru bătaia cu apă și stropit trecătorii.

Copiii ar fi trebuit să chițăie fericiți, iar adulții n-ar fi nici ei departe căci mie mereu îmi pare că thailandezii sunt copii la suflet, indiferent de vârstă. Azi – nimic. Dacă totuși se încumetă și sunt prinși, sunt pasibili de o amendă de până la 40.000 de baht (peste 1100 EUR) și închisoare de până la doi ani pentru nerespectarea stării de urgență.

songkran thailanda anul nou thailandez

Anul trecut în Silom, Bangkok

Ce este Songkran-ul

Thailandezii au vreo trei Revelioane pe an și le sărbătoresc pe toate, chiar dacă nu cu același patos. Mai întâi pe 31 decembrie, în rând cu toată lumea. Apoi de Anul Nou Chinezesc, atunci când Yaowarat (Chinatown) geme de oameni și parade cu dragoni. Și mai sărbătoresc la jumătatea lui aprilie, între 13 și 15, atunci când este Songkran-ul sau Anul Nou Thailandez.

Acesta din urmă este cel mai important pentru localnici, Thailanda trecând la un calendar în care prima zi a anului este 1 ianuarie abia în 1940: din moși-strămoși, pentru ei anul începea în aprilie. Sărbătoarea mai este întâlnită sub alte nume în țări precum Laos, Myanmar, Cambodgia și altele.

Etimologic vorbind, cuvântul „Songkran” vine de la „samkranti”, un cuvânt din limba sanscrită care înseamnă „transformare, schimbare, mișcare”. Există și o conexiune cu astrologia pe care însă mi-e dificil să o înțeleg și, deci, nu mă încumet a încerca să o explic.

songkran thailanda anul nou thailandez

Kit-ul de Songkran: pistol cu apă, gentuță impermeabilă, ochelari de protecție, Go Pro

Dincolo de etimologie, termenul de Maha Songkran (cum se numește, de fapt, festivalul) este împrumutat de la Makar Sankranti, o sărbătoare din India care marchează sfârșitul iernii și începutul primăverii, anotimp asociat cu debutul unui nou sezon agricol.

Și în Thailanda Songkran-ul are o semnificație asemănătoare, căci aprilie este ultima lună a anotimpului uscat, cea mai secetoasă și călduroasă lună din an. În mai încep ploile, sezonul atât de necesar pentru o recoltă de orez îndestulătoare.

Legenda Songkran-ului

Ca orice sărbătoare care se respectă, există și o legendă care o însoțește, iar cea legată de Songkran îl are ca protagonist pe zeul hindus Brahma.

Deși este o țară majoritar buddhistă, hinduismul a influențat foarte mult Thailanda de-a lungul timpului, două exemple sugestive în acest sens fiind faptul că epopeea thailandeză Ramakien este inspirată din Ramayana, precum și faptul că emblema actuală a Thailandei este pasărea Garuda (redenumită local Phra Khrut Pha), aceasta fiind vehiculul unui alt zeu hindus, Vishnu.

Potrivit legendei, zeul Kabila Phrom (adică Brahma) era mare amator de pariuri și ghidușii. Auzind el de înțelepciunea unui copil pe nume Thammabal (sau Dhammapala), s-a gândit să-l provoace și să-l testeze cu o ghicitoare. Pierzătorului, a decis zeul, are să i se taie capul. Numai că, ghinion, el a fost cel care a pierdut.

Și cum atunci când avem de-a face cu zei nimic nu e ceea ce pare, capul tăiat al lui Kabila Phrom s-a dovedit a fi cu potențial de Apocalipsă: dacă ar fi atins pământul, un infern s-ar fi dezlănțuit aruncând planeta în flăcări; dacă ar fi rămas în aer, ploile s-ar fi oprit și o secetă cruntă ar fi urmat; dacă ar fost aruncat în mare, marea ar fi secat.

 

Pentru a opri aceste dezastre, cele șapte fiice ale lui Kabila Phrom au luat capul zeului, l-au pus pe o tavă ritualică numită phan și au pornit într-o procesiune în jurul Muntelui Sacru Meru. Apoi l-au dus într-o peșteră din Muntele Kailash, dimpreună cu ofrande.

De atunci la începutul fiecărui an una dintre fiicele lui Kabila Phrom repetă procesiunea, iar numele acelei fiice este Nang Songkran. Dacă se întâmplă să fii în Thailanda cu ocazia acestei sărbători și apuci să vezi un concurs de frumusețe, cea încoronată va fi Nang Songkran sau Miss Songkran.

Songkran-ul tradițional

Există, evident, multe variații locale în modul cum se sărbătorește Songkran-ul, precum și cât (în unele provincii durează 6-7 zile) dar mai toate au ca numitor comun templul, familia și apa. Dimineața se merge la templu, se aduc ofrande, se aduce mâncare călugărilor care, la rândul lor, binecuvântează enoriașii.

În unele regiuni se contruiește în templu un fel de castel de nisip sub formă de pagodă. Nu știu exact semnificația acestei tradiții, mi s-a explicat doar că de fiecare dată când un om merge în templu pentru a se ruga i se lipește pe talpă ceva: un fir de nisip, un dram de praf. Iar a construi aceste pagode din nisip în timpul Songkran-ului este un mod de a da templului înapoi ceea ce i s-a luat.

songkran thailanda

Un Songkran acum câțiva ani

Bătrânii familiei sunt onorați într-un ritual care se numește Rod Nam Dam Hua. În cadrul acestui ritual, într-un gest de smerenie, cei tineri toarnă apă amestecată cu uleiuri parfumate și flori pe mâinile celor în vârstă, cerându-le astfel binecuvântarea. Dimpreună cu urările de bine, tinerii vor primi și un șnur alb legat în jurul încheieturii mâinii. Acest șnuruleț trebuie lăsat să cadă singur, astfel fiind asigurat norocul pentru noul an.

Tot apă parfumată dintr-un bol în care s-au adăugat și flori se folosește pentru a stropi călugării, statui ale lui Buddha din templu sau de acasă, dar și alți membri ai familiei sau pur și simplu oameni dragi. Apa este văzută ca purificatoare, spală necazurile și ghinioanele anului trecut, deschizând calea pentru un nou an plin de fericire și belșug.

Parte din tradiție face și pudra albă numită din por song amestecată cu apă și întinsă apoi pe fața cunoscuților sau prietenilor, obicei menit a aduce protecție și noroc. Între timp obiceiul acesta a fost alterat și și-a schimbat cumva sensul: la primul meu Songkran mi s-a spus că dacă vezi oameni care îți plac la festival, ai voie să le pui argila aceea pe față. Nu am mai văzut din por song anul trecut, am înțeles că a fost interzisă de către autorități la petrecerile în masă pentru că aveau probleme cu sistemul de canalizare din pricina ei.

Pe lângă toate acestea, Songkran-ul mai înseamnă și parade, procesiuni, tot felul de ceremonii și concursuri.

Dar în zilele noastre Sonkgran-ul înseamnă mai ales bătaie cu apă

Nu știu exact când festivalul acesta s-a transformat și s-a trecut de la un ritual de purificare la o bătaie generală cu apă, cert e că toată lumea abia așteaptă să vină Songkran-ul, să cumpere pistoale și să-și facă de cap timp de trei zile consecutive. De la petreceri în masă, precum cele din Bangkok (în Khao San Road sau Silom), la petreceri mai mici de cartier, la copii cocoțați în mașini tip pick-up împreună cu butoaie întregi de apă, toată lumea participă.

Până și autoritățile se implică: anii trecuți mașinile de pompieri erau trimise în Silom și Khao San Road și erau folosite pentru a uda chefliii. Nu e surprinzător nici când polițiștii aduși a menține ordinea sunt văzuți scoțând un pistolaș cu apă și stropind lumea de acolo, de la postul lor.

bangkok songkran thailanda anul nou thailandez

Greu de făcut poze în timpul bătăii cu apă

Iar dacă ești vreun grinch și spui că nu vrei să te uzi, ți se spune că trebuia să stai acasă după care cel mai probabil primești o găleată cu apă rece ca gheața pe spate. Pentru că de cele mai multe ori apa e chiar gheață topită și e rece de numa. Noroc că e foarte cald afară și nu răcește nimeni.

O întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul Songkran-ului: pistoale cu apă de toate dimensiunile; gentuțe și tot felul de obiecte impermeabile menite a păstra uscate telefoane, bani, chei sau alte obiecte personale; haine, în special cămăși înflorate care au devenit simbolul sărbătorii; festivaluri de muzică la care petrecăreții sunt udați de sisteme automate care pornesc la intervale regulate de timp.

Totodată, o imensă mașinărie de marketing îmbie turiștii cu promisiunea că vor participa la un eveniment pe care nu-l vor uita prea curând. Și au dreptate.

Songkran-ul din perspectiva unui aproape localnic

Locuiesc în Thailanda de mai bine de șase ani, deci sunt aproape de-a casei. Cu toate acestea, nu reușesc să simt o legătură cu aspectul spiritual al acestei sărbători. Pentru mine a fi martoră la mersul la templu, la o procesiune sau chiar și la Rod Nam Dam Hua sunt curiozități, aspecte culturale teribil de interesante, dar nu simt nevoia să particip la ele anual. Cam așa cum percepe un thailandez sărbători precum Crăciunul nostru.

Cât despre aspectul comercial al Songkran-ului, interesul scade în timp. Îmi amintesc cum în primul an mi s-a părut genial! Mașini de pompieri care ne udau, haos, enorm de multă lume. Am fost atunci în toate cele trei zile, de pe la prânz până hăt, noaptea târziu.

Mai apoi au început să mă deranjeze diverse: ba apa ce uneori avea gheață în ea, ba faptul că sunt udată chiar dacă n-am chef de joacă, ba faptul că oamenii mi se par cam inconștienți și aruncă găleți întregi chiar și pe cei pe scutere în viteză, ceea ce e cam periculos. Și ar trebui să știe asta, „cele șapte zile fatale” din săptămâna Songkran-ului sunt deja în mentalul colectiv.

Într-un final, am sfârșit a pleca din țară în perioada Anului Nou Thailandez, profitând de zilele libere legale. Câțiva ani la rând am explorat alte locuri cu ocazia Songkran-ului, iar în 2019 am participat o zi doar pentru că un prieten din România era aici și nu m-a lăsat până nu am mers. Cu toate astea, mărturisesc faptul că mă încearcă o umbră de regret că nu sunt acum în Chiang Mai, plângându-mă de apa prea rece sau că am mers prea mult sau că mă enervează cine știe ce lucru lipsit de importanță.


Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.

negombo sri lanka plaja

3 zile neașteptate în Negombo, Sri Lanka. Plus cea mai erotică pedichiură din viața mea.

Zilele acestea în care stăm mai mult în casă din pricină de pandemie sunt cum nu se poate mai potrivite pentru a depăna amintiri din călătorii. Și tot uitându-mă prin pozele mai vechi, am dat și peste micul album din Negombo și Galle, Sri Lanka, unde am ajuns acum câțiva ani și unde am mers cu planuri destule. Planurile, însă, au fost toate date peste cap de vremea proastă.

Mă informasem, desigur, despre starea vremii înainte de plecare și văzusem că plouă, dar nu mă așteptam la inundații și alunecări de teren. În cele din urmă furtuna tropicală care s-a abătut asupra insulei a fost atât de puternică încât a afectat aproximativ jumătate de milion de oameni, iar peste 100 de persoane și-au pierdut viața.

negombo sri lanka hotel

Vedere din pragul camerei cu palmieri ciufuliți. Cam așa bătea vântul

Cum am ajuns în Negombo? Schimbare de planuri chiar din aeroport.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat în călătorii este flexibilitatea. Orice s-ar întâmpla, trebuie să te adaptezi. Găsește un loc unde să te așezi, stai cinci minute și gândește-te la ce-i de făcut.

Așa a fost cazul și aici: trebuia să plec direct spre Kandy, unde urma să-mi fac vacanța, dimpreună cu Nuwara Eliya. Atât aveam pe listă, doar atât îmi permitea timpul, știți deja că nu-mi place să alerg de colo-colo dacă n-am vreme de explorat.

De cum am aterizat, însă, am aflat că au fost alunecări de teren, că a plouat toată noaptea și că situația s-ar putea înrăutăți. Mi-ar fi luat, deci, o veșnicie să ajung în Kandy, dacă mai ajungeam. Și apoi poate rămâneam blocată acolo. A trebuit să mă regrupez rapid și să schimb planul. M-am gândit, așadar, că e cazul fie să rămân în Colombo, fie să merg undeva aproape. Și cum sunt mai hedonistă de la natură, n-am rezistat tentației de a petrece ceea ce părea Apocalipsa pe malul oceanului.

negombo sri lanka oceanul indian furtuna

Aproape totul gri

După 15 minute pe Booking deja anulasem cazările din Kandy și Nuwara Eliya și rezervasem un hotel chiar pe plajă în Negombo. Unde am primit o cameră ce dădea spre piscină și de unde se vedea Oceanul Indian. Ce-i drept, n-am prea apucat a mă bucura de priveliște, iar pe plajă am îndrăznit a mă avânta la o plimbare doar în jumătatea de oră în care n-a plouat.

În rest, mi-am petrecut ziua familiarizându-mă cu gastronomia locală la restaurantul hotelului, citind și lăsându-mă hipnotizată de ploaia continuă. Iar seara, ehe, seara am stat la băute de arrack (rachiu local) cu barmanii de la barul hotelului, care au profitat de lipsa clienților pentru a-mi arăta cunoștințele lor în materie de muzică românească. Erau experți în Inna și Alexandra Stan.

negombo sri lanka plaja innorat

O mică pauză de ploaie. N-a durat mult.

Dar povestea cu pedichiura care e?

Ei, lăsați, știu că abia așteptați să ajung la partea asta, așa-i omul, curios. Pesemne ca stând izolată de una singură de aproape trei săptămâni incepe sa mi se urce la cap, cum ar zice bunică-mea, de încep să povestesc tot felul de prostii.

Pe scurt, a fost cam așa: a doua zi în Negombo a plouat non-stop. Când torențial, când mai încet, dar toată ziua, fără pauză. Așa că mi-am petrecut ziua la spa, o altă slăbiciune căpătată în anii petrecuți în Asia.

Centrul de înfrumusețare al hotelului era amenajat pe acoperiș, unde, în timp ce mă bucuram de masajul relaxant, era rost și de vedere asupra Oceanului Indian pe timp de furtună. Am stat acolo vreo 2-3 ore, întinsă ca pisica pe calorifer și nu m-aș mai fi dat dusă, dar aveam programare la mani-pedi. Unde am dat de un angajat tinerel și frumușel de numa.

Serios, parcă era dintr-o revistă: păr negru, bogat, lucios, ochii mari la fel de negri, îmbodobiți cu gene lungi și trăsături masculine, simetrice. Și care avea un fel anume de a manevra „obiectul muncii” (adică degetele clientei, nu vă gândiți la prostii) de parcă ar fi pus mâna pe bibelouri gingașe și rare.

tuk tuk sri lanka johnny depp

Poză cu pedichiuristul n-am, dar l-am văzut pe Johnny Depp într-un tuk-tuk

Atâta mi-a bibilit unghiile băiatul ăla de ai fi zis că sunt din familie regală, nu o țărăncuță dintr-un sat din România. Am stat acolo ca si la masaj, tot vreo 2-3 ore, timp în care m-am simțit cea mai răsfățată clientă din istoria hotelului. E, și la manichiură a mai fost cum a mai fost, dar la pedichiură deja lucrurile au căpătat o tentă de-a dreptul senzuală: modul în care atingea talpa piciorului, vocea joasă cu care făcea conversație.

Nimic, dar absolut nimic din ce făcea băiatul ăla nu aducea cu procesul binecunoscut și lipsit de voluptate care cuprinde tăiat, pilit, exfoliat. Nici măcar nu-mi amintesc etapele acelea, cam atât de bine a știut să mascheze totul cu atingeri blânde și delicate. Apogeul a fost când, după ce a aplicat primul strat de ojă, s-a gândit să ajute a-l usca suflând ușor asupra degetelor de la picioare. Și nu, nu așa cum sufli în ciorba fierbinte, nu fiți mitocani.

Recunosc, m-am întrebat atunci pentru o secundă dacă am citit cumva de Sri Lanka și turismul sexual feminin. Pentru că da, și femeile fac turism sexual, iar dacă nu mă credeți cercetați puțin despre „rastitutes” din Caraibe sau „bumsters” din Gambia. Ba, chiar și Turcia sau Egipt sunt destinații preferate de femei occidentale singure trecute de o anumită vârstă, aflate în căutarea unor escapade romantice cu bărbați (mult) mai tineri.

Dar cum eu nici trecută de o anumită vârstă nu sunt, iar bogată nici atât, am decis că din două una: ori băiatul ăla își iubește meseria și va deveni cel mai bun pedichiurist din istorie, ori are un fetiș pentru picioare.

templul kali amman negombo

Templul hindus Kali Amman

Ce am văzut în Negombo

A treia zi a fost cu noroc: fără ploaie, doar un nor apăsător. Bunăoară, am zis să fac un mic tur al orașului și am rugat hotelul să-mi facă rost de un șofer. A venit un bătrânel tare simpatic, care m-a plimbat un picuț prin oraș. L-am lăsat să mă ducă unde a vrut el, n-aveam nicio dorință arzătoare pentru că nu cercetasem foarte mult ce pot vedea în Negombo înainte de a ajunge în Sri Lanka.

Întâi ne-am oprit la piața de pește, care mi-a mutat nasul. Da, știu, e pește, pute. Dar lăsați, că am mai fost și la alte piețe de pește, precum cea din Al Khor din Qatar și nu mirosea de parcă ar fi un milion de pești stricați la un loc. Deși era destulă activitate la ora deloc matinală la care am fost eu, mi-ar plăcea să văd piața cu noaptea-n cap, atunci când se întorc bărcile din larg și când e plin atât de pescari, cât și de mușterii.

lellama piata de peste negombo sri lanka

Lellama – piața de pește din Negombo

Lellama, așa cum îi spun localnicii, este a doua cea mai mare piață de pește din Sri Lanka și uneori se găsesc acolo inclusiv rechini. Am descoperit apoi și sursa mirosului atât de pregnant: chiar sunt un milion de pești, dacă nu și mai mulți. Ori, cel puțin, asta e senzația atunci când îi vezi pe toți așezați pe saci din fibră de cocos (kohu lanu), chiar pe plajă. Așa se face Karawala, peștele uscat sri lankez, folosit în Katta Karawala Curry, un preparat local foarte popular.

Mi-a trezit niscai amintiri, sinceră să fiu: mi-am amintit cum atârna străbunicul la streașină pastrama de pește în devenire, atunci când eram copil.

angurukaramulla templu sri lanka negombo

În templul buddhist Angurukaramulla din Negombo

Am vizitat și câteva edificii religioase, atât creștine, cât și buddhiste sau hinduse, dar cel mai interesant mi s-a părut Templul Angurukaramulla, un templu buddhist vechi de peste trei secole, unde intrarea este reprezentată de gura unui dragon, postat acolo pentru a izgoni spiritele rele. Deasupra capului dragonului tronează o statuie a lui Buddha înaltă de 6 metri.

Acesta a fost primul lăcaș buddhist în care am intrat în Sri Lanka și m-a uimit cât de diferite sunt față de cele pe care le-am văzut prin alte țări (Thailanda, Laos, Cambodgia): cele din Sri Lanka sunt foarte viu colorate în interior.

templul angurukaramulla negombo intrare

Intrarea la Templul Angurukaramulla

Templul Angurukaramulla adăpostește o statuie Sathapena Buddha (adică Buddha Înclinat), iar pereții sunt plini de sculpturi și picturi murale în culori vibrante. Frescele sunt reprezentări ale Jataka Tales, un fel de scripturi buddhiste, o colecție de pilde și anecdote despre reîncarnările celui ce avea să devină Siddhartha Gautama, viitorul Buddha.

Chiar lângă templu este și o stupa albă interesantă mai ales în interior, unde se află o altă stupa, mai mică. Și aici pereții sunt decorați cu tot felul de gravuri complicate, dar și cu picturi murale. În incinta aceleiași curți sunt și ruinele unei biblioteci de acum 300 de ani, din care azi au mai rămas doar niște trepte și o mică încăpere, ambele acoperite cu iarbă și mușchi.

buddha angurukaramulla templu negombo sri lanka

Sathapena Buddha (Buddha Înclinat) din Templul Angurukaramulla

Cele mai cele momente trăite în Negombo, Sri Lanka

Cel mai aiurea m-am simțit atunci când bătrânelul m-a dus să vizitez Fortul Olandez, iar eu habar n-aveam că astăzi funcționează ca închisoare. Pur și simplu făceam poze și până să mă uit mai bine credeam că și oamenii de acolo erau turiști. De fapt erau rude ai celor închiși, așteptându-și rândul la vizită. Nu știam cum să fug mai repede, mi s-a părut teribil de insensibilă prezența mea acolo.

Dar am uitat repede sentimentul acela pentru că am avut și marele noroc de a prinde două nunți: una hindusă și una buddhistă. După toate aparențele, mult mai interesantă mi s-a părut cea hindusă, mult mai plină de viață și mai veselă.

nunta buddhista negombo sri lanka

Nuntă buddhistă în Negombo, Sri Lanka.

Spre deosebire de închisoare, în cazul nunților am pozat fără rușine. Doar că, din păcate, am făcut-o cu aparatul de fotografiat, care a încetat a mai funcționa chiar după excursia asta și am rămas astfel doar cu pozele din telefon.

Una peste alta, a fost o zi plină, la finele căreia am plecat spre Galle, unde am petrecut alte câteva zile faine. Pentru că o vacanță este ratată doar dacă vrem noi s-o privim astfel.

În ciuda planurilor anulate, îmi amintesc cu drag de timpul petrecut în Sri Lanka, de oamenii faini care au împărțit din rachiul lor cu mine, de ospitalitatea celor de la hotel care s-au oferit să mă lase cu check-out târziu, pentru că „oricum nu avem oaspeți acum”, de cele două nunți la care am avut ocazia să trag puțin cu ochiul. Și da, și de pedichiura cu bucluc.


Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.


barci pescuit negombo sri lanka

Bărci de pescuit în Negombo

nunta hindusa negombo sri lanka

Nuntașii de la nunta hindusă

fresca angurukaramulla templu negombo

Picturi murale la Templul Angurukaramulla

lellama piata de peste negombo

Un câine își face siesta pe unul dintre sacii facuți din fibră de cocos (koho lanu) pe care se pun peștii la uscat. La piața de pește.

angrukaramulla templu negombo

Gura dragonului – intrarea în Templul Angurukaramulla. Și statuia lui Buddha.

lautari nunta hindusa negombo sri lanka

Lăutarii de la nunta hindusă

angurukaramulla templu negombo

În Templul Angurukaramulla

stupa templul angurukaramulla negombo

Stupa de la templul Angurukaramulla. În interior mai este o stupă mai mică.

templul angurukaramulla detaliu

Templul Angurukaramulla – detaliu

templul angurukaramulla detaliu

Templul Angurukaramulla – detaliu

templul angurukaramulla interior

Templul Angurukaramulla – interior

dutch fort negombo

Intrarea la Fortul Olandez, azi închisoare

negombo sri lanka

Negombo

interviu anca solo female travel

Călătorii solo la feminin. Interviu cu Anca Șerban, cea care ne duce în (cel puțin) 1001 călătorii.

Anca se plimbă singură și ne povestește despre asta pe blogul ei, 1001calatorii. A mers din Canada în Slatina, din Rio în Curtea de Argeș, din India în Vatra Dornei. Este genul de călătoare care găsește bucurie oriunde, atât în orașele mari și haotice cât și în drumețiile în mijlocul naturii. Iar dacă nu e pe drumuri, atunci sigur plănuiește următoarea plecare.

Am luat-o puțin la întrebări și mi-au plăcut atât de mult răspunsurile ei, încât n-am nicio îndoială că este și o persoană tare faină, nu doar o călătoare neobosită. Sunt convinsă că citind ce are Anca a ne spune, veți ajunge la aceeași concluzie.

View this post on Instagram

Rio 💙

A post shared by Anca Șerban (@1001calatorii) on

Care a fost prima ta călătorie solo și cum de te-ai decis să pleci neînsoțită?

O călătorie cu trenul la Viena și Budapesta în vara lui 2008. Nu mai fusesem decât o singură dată în străinătate și voiam să retrăiesc bucuria de a descoperi locuri noi, așa că m-am gândit că poate mă descurc și singură, fără o agenție sau alți oameni care să facă asta în locul meu. S-a dovedit că nu e chiar așa de greu și ăsta a devenit stilul meu de a călători, iar călătoriile principalul meu viciu. Nu mi-am pus niciodată problema că plec neînsoțită: am fost un copil independent și am crescut în stilul ăsta, e important pentru mine să nu depind foarte mult de alții, să fiu stăpână pe propria mea viață, să-mi permit mici libertăți ca aceea de a călători până la capătul lumii și înapoi.

Evident, ți-a plăcut această primă escapadă, doar de atunci tot călătorești. Așadar, cum îți alegi destinațiile? Ai o listă cu locurile în care musai vrei să ajungi și te ții de ea sau „mergi după ureche”?

Sunt locuri în care îmi doresc să ajung și le urmăresc constant, mă uit după bilete de avion, chiar fac planuri de vacanță destul de detaliate ca să îmi dau seama câte zile aș avea nevoie să stau acolo. Și mai sunt acele locuri care nu sunt deloc pe radarul meu și pe care mă hotărăsc pe nepusă masă să le vizitez. Așa a fost iarna trecută, când voiam să merg în Argentina, dar am găsit bilete de avion pentru Brazilia și mi-am zis ”de ce nu?”, nu suna așa de rău să fiu de Anul Nou în Rio 😀 Am cumpărat biletele de avion și am avut cea mai grozavă vacanță de până acum.

Îmi place să las loc și imprevizibilului, încă mai visez la o călătorie lăsată complet în voia hazardului, în care să mă urc la întâmplare într-un tren și să văd după aceea unde ajung. Dar încă mi-e teamă de conductori, cred 😀

Am văzut că tu te plimbi foarte mult și în România, în orașe mici și mai puțin tentante din punct de vedere turistic. Ai un loc preferat de la noi din țară?

Îmi place foarte mult să călătoresc pe cont propriu prin țară, cu trenul sau cu autocarul, și să vizitez tot felul de orașe și orășele în care n-am fost niciodată. Găsesc ceva interesant în fiecare dintre ele și puține lucruri se compară cu bucuria de a te urca într-un tren, cu o cafea în mână și cu playlistul preferat în telefon și să pleci spre un loc nou și necunoscut 😊 Nu am locuri preferate în România, am locuri în care m-am simțit bine și-mi amintesc cu plăcere de ele: Vatra Dornei, Sulina, Craiova, Saschiz, Curtea de Argeș. Mie mi-a plăcut și la Slatina, așa că e greu să fiu dezamăgită când e vorba de călătorii 😊

Dar un loc preferat din toate cele vizitate până acum?

Nu am un singur loc preferat, îmi plac orașele mari și agitate, dar pline de viață, ca Rio de Janeiro, New Delhi, Tokyo, Marrakesh. Sunt o lume într-un oraș, nu te plictisești niciodată. Dar îmi place și natura, așa că încerc să le împac pe amândouă.

Cei ce iți urmăresc blogul știu că ai fost în locuri considerate a fi periculoase pentru femeile care călătoresc singure precum Rio sau India. Și, totuși, sunt destinatii in care nu ai merge solo, ci doar alături de prieteni sau pereche? 

Nu. Sunt doar locuri în care nu mă duc deocamdată pentru că sunt zone de conflict.

Care a fost cea mai neplăcută sau nesigură situație în care te-ai aflat în călătoriile tale? Și cum ai depășit-o?

În călătoria din Turcia spre Caucaz am avut două zile dificile, în prima m-am rătăcit prin Trabzon, seara, și m-au ajutat niște localnici să găsesc pensiunea, în a doua zi autobuzul care ne ducea de la Trabzon la Batumi ne-a abandonat la granița cu Georgia și a trebuit să trec granița pe jos și să iau un taxi din partea cealaltă împreună cu o familie din Azerbaijan. Apoi când am ajuns într-un final la hotel am aflat că nu aveam cazare.

De fiecare dată am găsit ajutor la localnici, chiar dacă ne înțelegeam mai mult prin semne. Oamenii îți sar singuri în ajutor, e emoționant când se întâmplă asta și știi că n-au niciun interes, n-o să-i mai vezi niciodată, nu te cunosc, e pur și simplu bunătate și o legătură între oameni care n-are nevoie de limbaj.

Ca urmare a intrebării de mai sus, ce măsuri de siguranță îți iei în general în călătorii?

Cele pe care mi le iau și în București sau la noi în țară 😊 Evit locurile dubioase și oamenii așijderea și încerc să nu umblu noaptea prin locuri pe care nu le cunosc.

Ești control freak în planificare sau lași loc și de spontaneitate? 

Ambele 😀 În ultimii ani, dacă nu-mi iese ceva așa cum am planificat eu acasă, nu mă mai stresez din pricina asta. Peste vreo zece zile ar fi trebuit să plec la New York, dar între timp SUA au anunțat restricțiile de călătorie din cauza pandemiei cu coronavirus și e neclar dacă voi mai putea călători sau nu. Vara trecută eram în Hong Kong în timpul protestelor de stradă și șansele erau 50-50 să nu mai pot decola în ziua plecării, se anulaseră sute de zboruri.

Nu pot controla totul și nici nu-mi doresc asta. Dar mă pot pregăti cât mai bine, astfel încât să mă pot bucura de călătorie, în loc să mă stresez că am uitat să-mi notez adresa hotelului.

Trebuie să intreb, căci e o întrebare pe care o primesc și eu adesea: te simți singură vreodată in călătoriile tale?

Da, dar mult mai rar decât își imaginează alții 😊 Nu prea m-am potrivit cu preferințele altora la călătorii, însă asta e mai degrabă o scuză pe care mi-o spun mie, în realitate îmi place foarte mult să călătoresc singură, îmi aduce aminte de explorările din copilărie când totul era o aventură, mai grozave decât descoperirea Americii. Dar sunt momente în care a fi doar tu cu tine nu e de ajuns, chiar dacă în jurul tău sunt mulți oameni.

Și ultima întrebare: ce sfaturi ai pentru femeile care ar vrea să călătorească singure, dar din diverse motive nu o fac?

Să înceapă treptat, cu locuri mai ușor de vizitat (cum sunt cele din Europa) și cu drumuri mai scurte, să vadă dacă le place sau nu. Iar dacă nu le place, asta e, nu trebuie ca o călătorie să fie în vreun fel anume, doar să ne bucurăm de locurile pe care le vedem, de experiențe, de faptul că trăim într-o lume extraordinar de frumoasă.


Călătoriile solo feminine nu-s un baubau, după cum am încercat a povesti și în acest articol publicat acum ceva vreme pe lipa-lipa. Deși privite încă oarecum circumspect la noi, sunt totuși o mulțime de românce care călătoresc singure. Și ne place. Prin această serie de interviuri încerc să vă prezint câteva dintre ele, poate găsiți inspirație. Recunosc, pe mine mă inspiră fiecare în parte.

Sursă foto.

Page 1 of 9

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén