Povești cu dor de ducă și aventuri câte și mai câte

Cristina face Aventură

Category: Personal Page 1 of 2

Despre cum Samsung România vă poate strica vacanța

Să vă zic: mâine se face săptămâna de când mă comport ca o isterică reclamangie cu angajații Samsung România, iar ei, la rândul lor, se comportă precum un zid: nimic nu-i atinge.

Care e problema cu Samsung România?

Pe când mă aflam în țară mi s-a stricat telefonul, tot un Samsung, unul pe care îl aveam de aproape 4 ani și de care am fost foarte mulțumită. Și probabil ar fi putut fi reparat pentru că doar se blocase butonul on/off, dar am zis că mai bine iau unul nou, să știu o treabă.

Mi-am luat, așadar, versiunea cea mai ieftină din gama S10, adică S10e. Asta pentru că nu alerg după cele mai noi modele, îmi cumpăr telefon o dată la 3 sau 4 ani și în general nu mă interesează fițele. Totodată, întotdeauna îmi iau telefon cu banii jos și niciodată blocat într-o anumită rețea. Pentru că peste tot pe unde ajung îmi cumpăr o cartelă SIM locală pentru a evita taxele de roaming, care-s chiar mari în zona Asiei.

Noua achiziție a funcționat fără reproș atât acasă, cât și pe parcursul excursiei mele în Anglia, unde am vizitat un prieten cu ocazia Anului Nou. Problema a apărut vineri dimineață, la aterizare în Bangkok: la introducerea SIM-ului thailandez, îmi spunea ceva de regional lock și îmi cerea un cod de deblocare. Am rămas perplexă, habar n-aveam ce se vrea de la mine.

M-am conectat la WiFi-ul aeroportului și așa am aflat, de pe Google, că nu-i chiar ceva nou, deși era cu totul nou pentru mine. Practic, telefonul meu se poate folosi doar în Europa. Și, deși angajații Samsung România mă asigură că pe cutia telefonului este menționat acest lucru, eu vă asigur, la rândul meu, că nu scrie nimic. Din păcate, cutia este acasă, în România, așa că voi putea dovedi cu poze doar când voi ajunge din nou în țară. În caz că mă înșel, îmi voi face, desigur, mea culpa.

Care este soluția?

Eu sunt complet atehnică și deloc la curent cu știri din domeniul tehnologiei. Admitem că poate de aceea nu știam de regional lock, chiar dacă se pare că nu-i o procedură chiar nouă. Și, deși să zicem că înțeleg de ce o companie ar proceda la asemenea „artificii”, ca și client complet atehnic nu pot accepta ideea.

Toată lumea poate folosi un smartphone tocmai pentru că e deștept, intuitiv și ușor de utilizat. Adică și bunica de 84 de ani ar trebui să fie în stare „să dea cu degetul” și să poată face lucruri de bază precum a accesa lista de contacte ori o aplicație de mesagerie instant. Altfel, aduceți Nokia 3310 înapoi, vă rog! Ori eu fix asta nu pot face acum: nu pot suna pe nimeni și nu pot folosi datele mobile câtă vreme sunt în Thailanda.

Pentru situația asta sunt două soluții. Prima presupune ca eu să folosesc a mea cartelă SIM din România pentru a efectua un apel, de aici din Thailanda, de minim 5 minute. Adică ei îmi blochează telefonul și eu să mi-l deblochez singură, costul de roaming aferent revenind tot mie. Problema nu e de 5-10 euro cât m-ar costa apelul acela (deși dacă mergeți în Asia în stil backpacking, cu 10 sau 15 euro stați o noapte la un hostel decent). Problema este de principiu: tu mi-ai vândut un telefon blocat, tu mi-l deblochezi gratuit, e simplu dacă ai un minim de respect față de client.

Cea de-a doua soluție implică a-i contacta pe cei de la Samsung România și a le solicita codurile de deblocare. Ceea ce eu fac zilnic de o săptămână încoace. Le-am scris mail-uri, i-am contactat pe chat, le-am scris balade, le-am făcut reclamații la ANPC, i-am amenințat, i-am rugat, m-am isterizat, nimic nu-i mișcă.

Povestea cu angajații Samsung România

Știți că eu mereu spun că omul sfințește locul. Și chiar cred asta, cel mai infect loc posibil poate fi îmblânzit de un om de calitate și, totodată, reputația unei companii poate fi mânjită de angajați cu dureri de dos.

Vineri, incredibil de iritată fiind, i-am contactat pe chat. Am discutat cu un anumit Matei, care are skill-uri de suport clienți cum am eu de a oficia liturghia de duminică. Domnul respectiv s-a isterizat mai rău decât mine atunci când mi-am exprimat nemulțumirea față de procedura greoaie. Pentru a-mi trimite codurile de deblocare mi s-au solicitat pe mail factura de la achiziționarea aparatului și codul IMEI al telefonului. Cine umblă în vacanță ori într-o călătorie de afaceri cu factura după el? Asta presupunând că veneam în Thailanda în vacanță, cu noul Samsung. Norocul meu că am putut descărca factura online.

Le-am trimis documentele solicitate vinerea trecută, la aproximativ 11am, ora României. Și dă-i și așteaptă. Și așteaptă. Și până luni – nimic. Am aflat apoi că nu lucrează în weekend. Lăsând la o parte faptul că nu înțeleg cum o companie de talia Samsung România nu are unul sau doi angajați care să se ocupe de urgențele clienților sâmbăta și duminica, nu înțeleg cum au lăsat un mail primit la ora 11 dimineața fără răspuns. Adică ce treabă ai tu ca angajat în departamentul suport clienți? Da, fix așa, să le acorzi suport clienților! Cât mai repede posibil.

Eu n-am lucrat într-un asemenea departament, dar am lucrat cu oameni și dacă lăsam fără răspuns un mail primit de la un client la ora 11 dimineața, a doua zi eram luată la întrebări de superiori. Este o chestiune de etichetă să răspunzi, chiar dacă nu poți acorda ajutor imediat. Clientul trebuie să simtă că este ascultat, că situația lui este luată în seamă și că este important să îi fie rezolvată problema. Dară nu, era vineri, probabil oamenii erau la cafele și încă digerau sarmalele ingerate de sărbători așa că n-aveau chef de muncă. Halal suport clienți!

Și nu doar că vineri nu s-a sinchisit nimeni a răspunde,

dar nici luni la prima oră n-am primit nimic. I-am contactat din nou pe chat (după ce tot weekend-ul le-am trimis mail-uri), unde am vorbit cu un anumit Claudiu, pe care doar pot să-l laud pentru profesionalism și calm. Cred că vă dați seama cât de nervoasă și cât de nepoliticoasă am fost, iar el s-a comportat exemplar. De atunci, am mai vorbit cu un alt reprezentant, Robert, care s-a comportat la fel de ireproșabil. Sunt perfect conștientă că nu este vina unui Matei, unui Claudiu ori unui Robert, doar că ei s-au nimerit să fie în prima linie.

Ei bine, luni, abia după ce am încheiat conversația cu acel Claudiu, am primit, în sfârșit nu unul, ci trei sau patru mail-uri. Toate identice în conținut, toate de la o doamnă sau domnișoară pe nume Roxana, despre care eu suspectez că nu este o persoană reală, dar ceva formă de inteligență artificială. Care este programată doar a da numere de înregistrare corespondenței primite și a răspunde standard. Pentru că n-am văzut niciun email personalizat, niciun fel de scuze, niciun semn că mail-urile astea au fost trimise de un om și nu de un bot. Conținutul îl redau mai jos, fără formulele de salut. Așa au fost toate cele trei sau patru mail-uri pentru că au fost identice, doar numerele de înregistrare date au fost diferite.

Va multumim pentru ca ati contactat Samsung si pentru interesul acordat produselor noastre.

Solicitarea dumneavoastra a fost receptionata si redirectionata catre departamentul responsabil, in vederea generarii codurilor de deblocare regionala.

Vom reveni cu un raspuns cat de repede posibil.

Va dorim o zi frumoasa!

Pentru mai multe informatii referitoare la modul in care Samsung Electronics Romania foloseste datele dumneavoastra cu caracter personal, va rugam sa accesati urmatorul link, copiindu-l in browerul web:

 

 

Între timp, n-am primit niciun cod, nimic.

Am fost informată în urma conversației pe chat cu acel Robert menționat mai sus că durează câteva zile până sunt generate codurile. Asta după ce în primele zile m-au ignorat ei complet. Eu continui să le trimit câte un mail zilnic în care îi informez cât a trecut de când nu-mi pot folosi telefonul, probabil că Roxana continuă să dea numere de înregistrare, iar codurile alea probabil trec prin durerile facerii.

Post Scriptum

N-aș vrea să se înțeleagă de aici că mă plâng de telefon în sine. Îl am de mai puțin de o lună, dar sunt mulțumită de el și înainte, cum am mai zis, tot Samsung am avut. Sunt, însă, teribil de nemulțumită de angajații Samsung România și de modul în care aleg ei să interacționeze cu ai lor clienți. Nu-i nimic, însă, eu am răbdare. Am să continui a-i contacta zilnic, a le face reclamații pe unde pot și a nu-i lăsa să se bucure de a sta cu ochii pe pereți la muncă, în dauna clienților care sunt plecați prin lume fără a avea acces la telefon.

LATER EDIT:

Am primit, în sfârșit, codurile de deblocare, pe data de 22 ianuarie. Eu am făcut solicitarea pe 10 ianuarie. Nu m-au lăsat decât 12 zile fără acces la telefon.

V-am zis că le-am dedicat și baladă 🙂

Sursă photo

baragan romania iarna

Cea mai cea călătorie: călătoria spre acasă.

Am spus „acasă” intenționat, deși „călătoria spre casă” suna, parcă, mai bine. Asta pentru că omul poate avea nenumărate locuințe, dar „acasă” e un amalgam de sentimente, amintiri, mirosuri, gusturi, trăiri și tot felul de obiecte relevante pentru el și fără sens pentru alții.

Pentru mine, acasă este un sat bătut de crivăț de prin Bărăgan unde mă văd, surprinzător, la bătrânețe, când mă satur de bântuit prin lume. Și nu mă văd musai în casa părintească, ci în cea a bunicilor, construită în interbelic, cu ziduri groase de cărămidă, cu prispă încheiată sus în formă de arcade, cu niște camere atâta de înalte încât în copilărie, mică fiind, îmi imaginam că-i o săliță în care se pot da baluri. Și, mai nou, străjuită în spate de o mică pădure de salcâmi, cum îi șade bine unei case bătrânești, de la țară.

brad craciun

Da, este natural. Nu, nu mă simt vinovată pentru asta.

Acolo e acasă pentru că acolo îmi sunt poveștile inventate de tata, amintirile cu descântecele străbunicii, mândria lui tataie când îmi arăta peste gârlă pământul care a aparținut străbunului.

Acolo îmi sunt și Crăciunurile copilăriei, cu foc de lemn în sobă, cu bradul împodobit sărăcăcios pentru că așa erau vremurile, cu mirosul de portocală de la coaja lăsată la uscat, cu mers cu Moș Ajunul, cu zăpada trosnind sub cizme.

Acolo sunt și coclaurile pe care le băteam vara cu bicicleta, derdelușul pe care zburam iarna cu sania, plăcinta cu brânză a mamei și pâinea proaspătă din cuptorul mare al bunicii.

targ craciun bucuresti

Am ajuns și pe la târgul de Crăciun din București.

De vreo șase luni visam la un Crăciun acasă, cu miros de pin în toată casa și cu foc de lemne. Și chiar așa a fost, deși am apelat din plin la avantajele modernității: pomul a fost comandat online astfel încât l-am primit chiar în poartă (în zona în care locuiesc nu se găseau, se pare că nu aveau nu știu ce permis necesar pentru a comercializa brazi naturali). Am avut mare noroc: a fost înalt, bogat și după ce s-a relaxat puțin, ne-a înnebunit pe toți cu mirosul. L-am împodobit împreună cu mama, care s-a bucurat mai mult ca mine, in timp ce tata, mai reținut la început, exclama de fiecare dată când trecea prin hol: „măi, ce-mi place bradul ăsta!”.

targ craciun bucuresti

Totul la târg mi s-a părut extrem de scump.

Am mâncat dovleac copt în cuptorul de la plită, cu miere, nucă și scorțișoară. Am băut vișinată făcută în casă și am prins o zi cu zăpadă și ninsoare, puțină dar suficientă să simt că e iarnă. M-am cuibărit lânga soba caldă cu povești nemuritore și am epuizat cele trei sezoane din Deadwood. Am primit colindători – copii veniți cu Moș Ajunul – cărora mama le tot spunea: „veniți și la anu’, da?”

brad craciun

Stiu, imi lipsesc skill-urile impodobitului.

Și nu ne-am făcut cadouri. Pentru că acasă Crăciunul n-a fost niciodată despre cadouri. Doar despre bucurie, liniște și oameni.

Cu cât îmbătrânesc și cu cât văd (puțin) mai mult din lumea asta, cu atât apreciez mai mult tihna, echilibrul și simplitatea. Nu mai alerg după obiective, după bife și după destinații. Merg de mai multe ori în același loc, părăsesc adesea un oraș fără a-i fi văzut obiectivele pentru care e faimos, caut să-mi bucur ochii și sufletul cu ce-mi aduce bucurie. Ceea ce vă doresc și vouă pentru 2020: să vă cunoașteți pe voi înșivă, să vă găsiți echilibrul, să aveți călătorii care să vă îmbogățească și să vă găsiți un acasă pe care să-l purtați mereu în suflet, oriunde ați merge!

leapsa tag blogger romani

Am întrebat 10 bloggeri români…

Am primit o așa-numită leapșă de la nu una, ci două fete faine cu bloguri, Almona și Angela, cărora le mulțumesc pentru nominalizare. Să nu luați asta ca pe o dovadă a popularității blogului meu, tot 10 vizitatori pe zi am. Am promis că voi răspunde acum câteva zile, dar m-am luat cu viața de zi cu zi așa că abia azi apuc a îmi onora promisiunea. Să purcedem, deci!

Dacă ai putea alege un fel de mâncare pe care să îl mănânci pentru următoarea lună (fără să ai voie să mănânci altceva), care ar fi acela?

Simplu: paste. Chiar este genul de preparat pe care îl pot mânca zilnic, la orice oră, fără a mă plictisi. Și, în plus, există atâtea tipuri de paste încât am și diversitatea asigurată.

View this post on Instagram

The pool or the sea? 😆

A post shared by Cristina (@cristinafaceaventura) on

Pleci într-o vacanță de două săptămâni pe o insulă exotică și aproape pustie și poți lua cu tine un actor, un blogger/vlogger și un antreprenor (români sau străini). Pe cine iei?

La actor știu să răspund și cu ochii închiși: Pedro Pascal. M-a cucerit în Narcos, cu mustața lui de anii 80 (iar eu chiar nu-s fan mustăți) și cu ochelarii stil aviator. Îl urmăresc și pe Instagram și-mi place mult lipsa lui de fițe. Tocmai bine pe o insulă exotică și aproape pustie alături de señor Pascal, asigurăm și perpetuarea speciei 😀

La vloguri nu prea mă uit, n-am răbdare prea multă și prefer materialul scris momentan, așa că bloguri mai citesc pe ici, pe colo. Dintre cei mai cunoscuți în materie de bloguri de călătorie, mi-s dragi Cezar, Mirela și Simona & Alex. Într-o asemenea escapadă mi-ar plăcea să o iau cu mine pe Mirela. Călătorește și ea mult singură, deci am avea ce povesti și îmi place mult blogul ei, unde scrie pertinent și nu doar „de umplutură”, să aibă articole, cum am văzut că se poartă. E și o tipă foarte inteligentă și mi se pare frumoasă tare.

Primul antreprenor care mi-a venit în minte e Răzvan Pașcu, pe care îl respect și admir mult. Dar cum el cred că ar fi plecat cu Angela, căci și ea l-a menționat tot pe Răzvan, aș alege-o pe Oana Titică de la Chicineta. O urmăresc mai mult pe Instagram, dar îmi place de ea, are zvâc, umor, talent la scris și știe să danseze bachata. Și face farfurii faine, cu mesaje amuzante. Bonus, mi-ar putea spune secretul unui om pasionat de mâncare, dar care are o siluetă de invidiat, eu facând parte din categoria oamenilor la care se vede că le place să mănânce.

Știm cu toții că în copilărie visam cel mai mult. Spune-ne un vis pe care îl aveai in copilărie și s-a îndeplinit și unul care nu s-a îndeplinit.

Sinceră să fiu, nu-mi amintesc ce visam prin copilărie. Știu că-mi doresc de când lumea să fac Trans-Siberianul și culmea e că îl pot face, dar îl tot amân. Cred că este fix teama de a-ți împlini un vis de demult. La un moment dat știu că îmi doream să fiu corespondent de război, am crescut auzind constant de conflictele din fosta Iugoslavie și cu filme de război. Și mi se părea super interesant și plin de adrenalină. N-am ajuns corespondent de război, dar îmi place să merg în locuri care au fost implicate în asemenea conflicte armate sau care sunt încărcate de istorie ori tensiune (de aceea am și vizitat Hiroshima sau Zona Demilitarizată din Coreea de Sud, spre exemplu).

Primești un cadou foarte urât de la prietena cea mai buna/prietenul cel mai bun. Îi spui că e oribil sau te prefaci că iți place?

Eu și prietenii mei nu prea ne oferim cadouri. Doar prietenia noastră e un cadou în sine 🙂 Totuși, cum se spune, calul de dar nu se caută la dinți. Un cadou, fie el și urât, e un cadou. Trebuie mulțumit și atât.

View this post on Instagram

Not too shabby of a sunset in Koh Chang 😉

A post shared by Cristina (@cristinafaceaventura) on

Este sfârşitul lumii. Ce carte ai pune în capsula cosmică pentru a păstra o „urmă” a umanităţii?

O colecție de mituri și legende culese din diferite părți ale lumii. Mi se pare că miturile și legendele surprind cel mai bine psihologia umană. Eu și acum mai citesc legende, mituri ori povești nemuritoare. Chiar sunt nemuritoare.

Dacă ai putea călători în trecut și să discuți cu tine cea de 18 ani, ce sfaturi ți-ai da? (maxim 3)

Cred că primul sfat către mine cea de atunci ar fi să nu mai pierd timpul făcând ceea ce cred că e bine în loc să fac ce îmi doresc. Am stat 7 ani într-o companie unde am învățat multe, într-adevăr, dar unde nu mă simțeam fericită sau împlinită. Dacă aș fi avut mintea de acum, aș fi plecat mult mai devreme. În al doilea rând, m-aș forța să fac sport. Abia acum, când îmi plac drumețiile și îmi doresc să fac hiking ori trekking, îmi dau seama cât de important este sportul pentru sănătate și tonus. Și în al treilea rând, mi-aș spune să învăț să conduc. Mă super oftic atunci când îmi dau seama că sunt dependentă de transportul în comun ori taxiuri ori șoferi privați. Mi-ar plăcea să închiriez o mașină în anumite călătorii și să merg unde am eu chef. Așa că am ca obiectiv permisul de conducere în 2020. Să vedem dacă și reușesc.

View this post on Instagram

When a cloudy sky proves to be a great background for a photo ❤

A post shared by Cristina (@cristinafaceaventura) on

Ți se oferă șansa de a juca în filmul realizat după cartea ta preferată. Pe cine ai interpreta și de ce?

Nu se pune. Mie îmi plac mult cărți din astea cu personaje chinuite, nihiliste, cu o viață interioară bogată ori altele asemenea. Dar cred că mi-ar plăcea să fiu un personaj într-un film distopic sau post-apocaliptic.

Ce te motivează să scrii pe blog?

Știți cum m-am decis eu a-mi face blog de călătorie? Făceam documentarea pentru Laos Loop și am dat peste un blog în engleză în care o tipă pusese o poză cu râul din zona Peșterii Kong Lor și spunea că e Mekong-ul. Mi s-a părut o greșeală atât de grosolană și lipsă de respect pentru cititor: a zis să scrie repede, să fie articolul postat și nu s-a mai deranjat să verifice informațiile. Am găsit astfel de erori făcute nu musai cu rea credință, dar clar din lenea de a verifica informația și pe la bloggerii de la noi. Nu zic că eu nu fac greșeli, le fac, dar în general caut să verific ceea ce scriu, nu să vorbesc prostii doar de dragul de a avea încă un articol.Cu toate astea, se pare că nu-s prea motivată să scriu ținând cont de faptul că postez tare rar. Altfel, îmi place să recitesc povești puse aici acum ceva vreme, e un mod fain de a-mi aminti aventurile trecute.

View this post on Instagram

The beaches of Koh Chang.

A post shared by Cristina (@cristinafaceaventura) on

Primești un premiu (în bani) pe care ești convinsă că nu îl meriți. Cum reacționezi?

Îmi cumpăr un bilet de avion către o nouă destinație. Dacă am primit un premiu, înseamnă că l-am meritat.

Spune-ne ceva despre tine ce nu ai mai spus public până acum!

Mi-e teamă de doctori. Mi se taie picioarele când îi văd. Asta și pentru că sufăr puțin (mai mult) de ipohondrie, iar un medic înseamnă, de cele mai multe ori, vești proaste.


Pentru că nu cunosc foarte mulți bloggeri, nu dau leapșa mai departe cuiva anume, ci oricui citește aici și vrea să răspundă. Eventual lăsați un comentariu, să citim și noi ce ați răspuns, doar suntem firi curioase.

isle of skye scotia

Câteva cuvinte despre World Nomads Writing Scolarship, ediția 2019

Așa cum spuneam pe pagina mea de Facebook acum ceva vreme (dacă nu mă urmăriți deja acolo, o puteți face începând de azi), World Nomads acceptă aplicații pentru ediția 2019 a competiției de scris povești de călătorie. Cei trei câștigători vor merge în Portugalia pentru două săptămâni: patru zile la un workshop de scris, unde vor avea ocazia să învețe de la autori de travel writing publicați în New York Times sau National Geographic Traveler, și zece zile la plimbare, cu 1000 de dolari americani în buzunar și cazarea plătită.

Pe lângă asta, Interrail oferă și un Global Pass de o lună. Am fost cu Interrail pe ruta Roma-Paris-Barcelona-Madrid-Lisabona acum mulți ani și a fost tare fain, călătoritul cu trenul în general îmi pare o aventură.

Timp de născocit o poveste ați mai avea, căci aplicații se acceptă până pe data de 13 martie. Câștigătorii vor fi anunțați la finele lui aprilie.

Procesul pare a fi destul de transparent, aplicațiile sunt publice și oricine poate citi poveștile pentru a-și face o idee despre „concurență”.

Și fix despre concurență vreau eu a spune câteva cuvinte. Știți vorba ceea atribuită lui Creangă cum că „știu că-s prost, dar când mă uit în jur prind curaj”? Ei, fix așa și eu! Știu că povestea mea (o puteți găsi aici, că doar transparență, am zis!) nu-i printre cele mai bune, poate nici nu intră în prima sută ori prima mie, dar sunt alții incredibili! După ce am aplicat, am citit alte 50 de povești și m-a luat și mila de oamenii din juriu care vor trebui să citească așa ceva.

Vorbitori nativi de engleză analfabeți funcționali care habar n-au să citească niște cerințe și s-au apucat a scrie eseuri despre de ce trebuie ei să câștige ori pur și simplu s-au prezentat și atât. Mulți într-o engleză atroce. Alții au scris trei rânduri sau un simplu paragraf.

Multe povești cu Tinder, și mai multe cu jointuri, cel puțin una scrisă de un indian doritor de cocote prin Catalunia, cel puțin una de un vestic prins în mreje de o profesionistă în China, dară el săracu’ e așa cuprins de amor încât scrie pentru World Nomads despre ea și o numește „traditional Chinese woman”, cel puțin una în care o tipă scrie trei rânduri despre motivele pentru care ar trebui să fie aleasă încheiate cu „plus I’m a star”. La capitolul cancere mai erau vreo trei pe lângă a mea.

Sunt, evident, și scrieri minunate, despre un tip dus în mijlocul junglei din Myanmar pentru a medita cu călugări buddhiști. Despre o fată cu rădăcini chinezești născută în Australia care merge înapoi în China pentru a învăța mandarina. Despre un băiețel care-și dorea mult să vadă Cascada Victoria. Despre niște băieți Rohingya refugiați în SUA. Despre peisajele magnifice ale Islandei.

Sunt și povești care trezesc emoție, care te fac să râzi sau care te întristează, povești care te fac să vrei să-ți iei lumea-n cap și să te tot duci, depășind granițe și bariere culturale. Povești care te fac să vrei să mănânci chestii la care n-ai fi visat că vei pofti, în vreun capăt de Chină ori Indie ori Indonezie. Povești care te fac să visezi la cascade, munți sau zăpezi. Dar și multe povești care mă fac să prind curaj. Pentru că, într-adevăr, mare e grădina!

PS: În poză e un peisaj din Isle of Skye, Scoția.

scotlanad highlands storm autumn

Fortitude, serialul care m-a făcut să vreau să merg la Polul Nord

N-am avut niciodată pasiuni arctice ori antarctice. Adică da, vreau să merg în Islanda și la Moș Crăciun, dară cine nu vrea? Și nu-i musai, pot trăi și fără, mult mai mult mi-am dorit să ajung în Hiroshima sau la Killing Fields în Cambodgia sau în Zona Demilitarizată de la granița dintre cele două Coree (Corei? mă iertați, e verificat empiric faptul că stau mai bine cu limba spaniolă după vreo cinci beri decât cu limba-mi nativă română vorbită trează și bine odihnită). Cert e că niciodată n-am stat să cercetez, să caut zboruri, să fac liste și trasee care să includă Islanda, Groenlanda ori Antarctica. Asta până am început a mă uita la Fortitude, un serial făcut de briți. Și cu toții știm că britanicii, deși nu se pricep la Brexit, se pricep de minune la seriale și la băut.

Despre ce este vorba în Fortitude (2015 – 2018) ?

Să vă spun: acesta este numele unui oraș minier a cărui mină a secat, aflat pe o insulă fictivă undeva în regiunea norvegiană Svalbard. Cei 713 locuitori ai orășelului provin din diferite părți ale lumii: Anglia, Norvegia, Spania, iar de cealaltă parte a insulei se află o localitate rusească, Vukobejina. În Fortitude nu există criminalitate, posibil cei patru ofițeri de poliție s-ar bate de muște dacă ar fi, dară la -30 de grade e doar ursul polar, nici urmă de muște. Deși, la un moment dat apar niște viespi, însă nu spun mai multe că asta se cheamă spoiler. Sunt destule lucruri curioase care se petrec în orașul ăsta, unul dintre ele fiind faptul că n-ai voie să mori acolo: e atât de frig încât cadavrul nu se poate descompune așa că dacă există locuitori prea bătrâni sau prea bolnavi, trebuie să-și lase casa și masa și să se mute pe continent, acolo unde li se permite să moară.

Există și un centru de cercetare în Fortitude, unde oamenii de știință studiază în principal comportamentul animalelor sălbatice din zonă, accentul punându-se, evident, pe ursul polar. Toată lumea umblă cu puști de vânătoare pe umăr, inclusiv copiii de 10 ani, pentru că nu se știe când dă iama ursul. Și toată lumea bea. Bine, nu copiii. Dar adulții beau de sting că doar iarna e lungă și vara e rece la Polul Nord.

Viața previzibilă și sigură a orașului este perturbată de moartea teribilă a unuia dintre oamenii de știință, ucis și sfâșiat în propria casă. Dar acesta este doar începutul, urmează secrete dezvăluite, căsnicii ruinate, boli preistorice și momente un picuț sângeroase. Totul presărat cu peisaje magnifice, urși polari și mult alcool.

Serialul are trei sezoane, primul foarte bun, al doilea continuat destul de fain și al treilea cu doar patru episoade, grăbit și făcut doar așa, să potrivească toate piesele de puzzle și să ofere un final mulțumitor, ca o buclă ce se închide. Pe mine nu m-a mulțumit, ba chiar cred că mai era rost de minim două sezoane captivante sau măcar decente. Eu una m-aș fi uitat să văd ce trăsnăi mai face șeriful Dan Anderssen – cred că pentru rolul ăsta Richard Dormer (de altfel un bărbat tare arătos, după umila-mi părere) l-a studiat pe Jack Nicholson în „Shining”, altfel nu-mi explic ochii și expresia aia facială. Un alt actor pe care eram bucuroasă să-l revăd era Doctorul Frankenstein din „Penny Dreadful” (un serial genial cu Eva Green, genial după gusturile mele, evident), numai că, ghinion, era frate-su geamăn.

De ce m-a făcut Fortitude să vreau la Polul Nord?

Hai, că nu-i greu, am zis deja de peisaje magnifice! Bine, am zis și de alcool, dară în ultimii ani am fost mai înțeleaptă cu gradele de tărie, așa că aici m-au fascinat gradele Celsius în minus. Și, Doamne, ce imagini! Ce dor și poftă te apucă doar așa, uitandu-te. Cum îți vine să mergi pe ghețari, să visezi la Aurora Boreală, să te tot uiți la albul care nu se mai termină. Uneori opream filmul la un anumit peisaj și mă uitam ca la o vedere trimisă de un prieten drag. Alteori pur și simplu pierdeam acțiunea și ignoram ce se întâmplă, așa de captivată eram de cadrul natural din spatele actorilor. Așa că, după atâta oftat, visat și căscat ochii, trebuie să spun: vreau la Polul Nord!

PS: poza de apare la titlu este din Scoția, the Scottish Highalnds fiind cel mai nordic loc în care ajuns până acum.


Dacă vă plac poveștile citite aici, nu uitați să vă abonați pentru a fi primii care află când scriu ceva nou. Pentru aventuri povestite live, mă puteți urmări și pe Facebook sau Instagram.

bangkok air

„Kahop” – invitație la o colecție de vloguri de călătorie vechi de aproape un secol

Arthur și Kate Tode au fost călători avizi și n-au ezitat a-și documenta călătoriile cu ajutorul a două camere de 16mm. Au început, pare-se, cu luna de miere (undeva în anii ’20) și nu s-au mai lăsat de călătorit și filmat până la moartea lui Arthur, când Kate a decis să doneze toate filmele către Penn Museum (Muzeul Universității din Pennsylvania).

Și-au spus Kahop, un amestec de „Kate” și porecla lui Arthur, „Hop”. Un fel de Brangelina, cu mult înainte ca nameblending-ul să fie o chestie. Și au făcut vloguri de călătorie cu mult înainte ca vlogurile să fie o chestie.

Pe Arthur și Kate Tode îi puteți găsi pe YouTube, colecția având câteva zeci de filmulețe, deși eu i-am descoperit inițial în altă parte, mai exact pe archive.org, la secțiunea video – Cultural & Academic Films.

Personal, cred că ce au lăsat ei în urmă e o comoară. Imaginați-vă călătorii filmate în ani ’30 în Singapore, Penang, China, Japonia, Caraibe, America de Sud, călătorii documentate în timpul celui de-al doilea război mondial în Europa, cum s-au plimbat și au văzut și au filmat țări care azi nu mai există sau și-au schimbat numele ori stăpânul ori granițele. Poate filmulețele lor vi se par învechite, mute, alb-negru, neclare, necinematice, ne-nuștiucum. Dar sunt făcute în anii ’30! Și ne arată o lume care azi ori nu mai e, ori e total schimbată.

 


Dacă vă plac poveștile citite aici, nu uitați să vă abonați pentru a fi primii care află când scriu ceva nou. Pentru aventuri povestite live, mă puteți urmări și pe Facebook sau Instagram.

Cum economisesc bani la cazare pe booking prin Bonusway

Bine, economisesc e greșit spus, Bonusway e un site de cashback, practic primesc înapoi 4% din rezervările pe care le fac prin booking.com. Nu e mult, de fapt 4% e nesemnificativ, dar, zgârcită cum sunt, gândesc așa: „hotel oricum îmi rezerv, așa că de ce să nu primesc ceva înapoi?” Am primit până acum vreo 66 de lei, iar eu nu am făcut nimic pentru asta, doar am accesat bonusway înainte de a-mi lua cazare undeva.

Cum funcționează?

Mai întâi intru pe site-ul bonusway.ro. Apoi, în secțiunea „Magazine” aleg „Călătorii” și de acolo aleg booking.com.

bonusway cashback bookingbonusway cashback booking

Procedez normal cu booking. Spre exemplu, eu mă gândeam să merg de Revelion în Kanchanaburi, să văd Death Railway și muzeele despre Al Doilea Război Mondial, să urc cele șapte niveluri ale cascadei Erawan, poate să dau și pe la un sanctuar de elefanți dacă găsesc unul care să-mi pară suficient de etic și neexploatator de animale, să văd ruinele khmere din parcul istoric Prasat Muang Singh și să mă și relaxez câteva zile.

bonusway cashback booking

Pagina de booking apare cu sigla Bonusway

 

bonusway cashback booking

Aici apare suma care mi-ar fi returnată. În thai baht, așa am setat la monedă

Și gata.

Bonusul care urmează a fi returnat e inițial în stadiul „în așteptare”. Abia la aproximativ o lună după ce m-am cazat trece în stadiul „plătibil”. De retras se poate retrage abia după ce se atinge pragul de 50 de lei.

bonusway cashback booking

Bonus în așteptare, plătibil, deja plătit

Am văzut acolo și alte magazine, printre care iherb, elefant, notino, melkior, marionnaud, aliexpress, zoot, answear etc., fiecare cu diferite procente de cashback, dar cum am folosit doar pentru cazare, nu-mi pot da cu părerea, scriu doar despre ce știu și ce am folosit.

Atenție, am înțeles că nu se înregistrează bonusul dacă rezervarea pe booking se face din aplicație așa că eu folosesc site-ul, fie pe laptop, fie pe smartphone. Și pentru a porni cu dreptul, dacă vă înregistrați folosind acest link, veți primi 10 lei. Cât despre mine, voi primi și eu aceeași sumă, dar numai dacă folosiți site-ul și faceți achiziții pentru care acumulați bonus de minim 4 lei.

Disclaimer: nu am primit nimic pentru a scrie acest articol. Am folosit Bonusway, a funcționat, îl recomand.

Despre plimbatul de bezmetică pe lipa-lipa.ro

Nu știu dacă știți, dară mare parte din aventuri mi-s făcute solo. Și fără glume din alea cum că oricum fac cât doi.

Am povestit câte ceva despre asta la Simona și Alex pe blog, adică pe lipa-lipa.ro. Cu siguranță îi știți, sunt niște oameni ca noi toți, simpli, deschiși, care au făcut din plimbat și povestit despre plimbat un stil de viață.

Eu pentru asta îi admir cel mai mult, am mai spus-o și la ei prin comentarii, oricât mi-ar plăcea să fiu mereu pe drumuri, îmi trebuie o ”bază de operațiuni”, un loc de unde să plec și unde să revin, unde să mă cunoască la coafor fără să stau să explic ce vreau, unde să mă cert cu taximetriștii pe limba lor. Dacă nu îi cunoașteți deja, faceți bine și vă împrieteniți pentru a afla cum să umblați prin lume cu bani puțini și cu bucurii mari la lucruri mărunte. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră!

nine inch nails live bangkok

Nine Inch Nails live în Bangkok. Concertul pe care nu aveam cum să-l ratez.

Aveam doar 10 ani când Nine Inch Nails (NIN) au lansat The Downward Spiral, unul dintre albumele mele preferate în „tinerețe”. Evident, am devenit familiarizată cu albumul mult mai târziu și, la fel de evident, prima piesă pe care am ascultat-o a fost Closer (dacă vă pune Satana să vă uitați la videoclipul de mai jos, să n-o faceți cu minori prin preajmă că nu-i a bună).

A fost dragoste la prima ascultare, că doar o tinerică plină de bâzdâci, teribilistă, care nu știe încă ce îi place, cine este și ce își dorește este musai impresionată de un refren care spune:

„I want to fuck you like an animal”.

Closer îmi părea kinky și fucked up și cumva eliberator. Videoclipul, făcut de Mark Romanek, era pură artă decadentă și dementă.

După ce am ascultat Closer de m-am săturat (ei, aș! nu există săturat de muzica lui Trent Reznor), am pus urechile la tocit întregul album. Și după alt milion de ascultări, piesele păreau a urma perfect una alteia, iar Closer a încetat a fi ceva ce sărbătorea sexul pur și simplu, cum mi se părea la început, și a ajuns a fi cumva trist și depresiv.

nin nine inch nails concert

Rock on!

The Downward Spiral

e de fapt un album-concept, tocmai de aceea totul are sens pus împreună și, nu știu cum și de ce, dar și azi dacă ascult albumul cap-coadă la căști (musai la căști!) sunt sfârșită la final. Așa te face și te desface muzica asta, te duce din disperare în speranță în violență și iar speranță în obsesie și iar speranță, iar în final pa și pusi speranță.

Cam asta e povestea albumului: „spiralling down” desemnează în engleză un proces al decăderii, degenerării continue până la eventuala (auto)distrugere, în cazul ăsta sinucidere.

nine inch nails bangkok live

Nine Inch Nails live în Bangkok

Și cam așa e muzica NIN în general – ca un drum de munte atunci când ești mahmur. Ascultând ce a scos geniul lui Trent Reznor, mă simt ca atunci când merg pe serpentine după o noapte de pomină: trec de la starea de anticipație la oboseală, la stare de rău, la extaz de atâta pitoresc, la teamă că văd ursul sau o râpă, la urechi înfundate de la presiune, la confuzie. Așa și cu muzica asta, mă trec toate apele.

După atâta povestit, cred că e evident cât de mult îmi place NIN și cât de mult îl apreciez pe cel care se ascunde în spatele proiectului, Trent Reznor. Pe care eu îl consider un artist fantastic, un muzician, un creator în adevăratul sens al cuvântului. Și chiar dacă nu vă place genul ăsta de muzică ori sunteți prea sensibili la cuvintele „tari” și stilul nu prea blând, măcar puteți aprecia că a câștigat un Oscar pentru coloana sonoră din The Social Network al lui David Fincher. Vedeți, geniu, v-am spus eu!

nin bangkok live

Tot NIN, dar pe verde.

Concertul Nine Inch Nails din Bangkok

Inutil a mai adăuga că aș fi mers la concertul din Bangkok într-un picior dacă trebuia. În general mă plâng că aici nu prea sunt concerte mai spre rock (în Thailanda EDM are succes), iar dacă-s din astea mai „rele” sunt de obicei indoors, în săli cam micuțe.

Așa a fost și de data asta, într-o sală denumită Moon Star Studio 8 unde, deși nu mă pricep la a aproxima, aș zice că încap cam 5000 de oameni. Recunosc, sunt de părere că Reznor merită un stadion plin, dar e fain tare într-o sală mai mică, e intim și cu o energie din aia de explodezi și mai multe nu! Plus că am stat destul de în față.

nin live bangkok

NIN a fost în topul concetelor văzute de mine, alături de Motorhead și Marky Ramone’s Blietzkrieg

Concertul ăsta, pe care mi-l doresc de vreo 15 ani, nu avea cum să iasă rău. Chiar dacă am niscai vânătăi pe picioare pentru că m-a ajuns valul de moșeală din partea cealaltă a scenei și chiar dacă Trent și ai lui nu mai sunt răi ca în tinerețe. Pe vremuri oamenii erau demenți live, își distrugeau instrumentele la final de concerte și nu o dată au plecat nițel betegi de pe scenă.

Dară na, au îmbătrânit și sunt mai înțelepți și mai așezați. Iar Trent e tare masculin, cu o voce hipnotică, deși e departe de a fi ceea ce am denumi bărbatul standard arătos. Ce mai încoace și-ncolo, am leșinat nițel cu ochii la el.

trent reznor nin

Trent Reznor, geniul din spatele NIN

Nine Inch Nails live

De cântat s-a cântat ireproșabil, iar pe scenă au stat destul de mult. Pe post de introducere a fost Somewhat Damaged pentru că, pare-se, nimic nu spune mai multe despre tine decât versuri precum:

„broken, bruised, forgotten, sore

too fucked up to care anymore”.

Glumesc, Somewhat Damaged e una dintre favoritele mele și una dintre cele mai penetrante reușite NIN. Iară pe post de trivia vă spun că piesa asta n-a deschis doar concertul din Bangkok, dară cu ea începe și episodul 15 al sezonului 5 din The Walking Dead. Oricum ar fi, nimic mai fain decât un început de concert și/sau serial cu Reznor urlând chestii „de bine”.

nine inch nails bangkok

Bătrâni, dar buni!

A fost un concert Nine Inch Nails clasic, cu multe instrumente, cu piese deja intrate în legendă, precum Reptile (o altă favorită de-a mea), March of the Pigs, Head Like a Hole sau The Hand That Feeds. N-a lipsit nici coverul după I’m Afraid of Americans al lui David Bowie și dacă vreți a îi da o șansă lui Reznor și preferați muzică mai „cuminte”, I’m Afraid of Americans e un început bun.

De fapt albumul nou-nouț lansat în iulie anul acesta, Bad Witch, e influențat de David Bowie, cu care Trent a lucrat în trecut și pe care l-a admirat mult. Shit Mirror, Ahead of Ourselves și God Break Down the Door de pe noul album au fost cântate live, în concertul de marți seară din Bangkok.

Encore-ul l-au încheiat blând, cu Hurt, despre care lumea știe că e un cântec al lui Johnny Cash, dar puțini știu că versiunea lui Cash e de fapt un cover – fantastic, ce-i drept – după NIN.


Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.

Ce mâncăm de Anul Nou Chinezesc în Thailanda: khanom thien

Începusem o postare pe pagina de Facebook, dar m-am întins cu vorba (ca de obicei) așa că m-am decis a scrie aici.

Ne aflăm în plin An Nou Chinezesc – da, nu s-a terminat încă, se termină abia cu Festivalul Lampioanelor, care anul ăsta pică pe 2 martie. Ca peste tot, pe lângă tradiții, sărbătoarea este și despre mâncare.

Una dintre mâncărurile care mi se îndeasă pe gât zilele astea în Thailanda e khanom thien. Pentru mine a fost încă un caz de „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul” din gastronomia thailandeză. Asta pentru că pe dinafară îi dulce, iar pe dinăuntru e picant.

Ce e khanom thien?

Khanom în limba thai înseamnă efectiv „desert”, dar se referă inclusiv la tot spectrul de prostii ronțăite între mese. Noi spunem „sticksuri” ori „covrigei” ori „cornulețe” ori „Măgura”,  ei spun la toate astea „khanom”.

Khanom thien pare a fi o gustare cu origini chinezești și se consumă în general de Anul Nou Chinezesc. Vine în două versiuni: picantă, adică la ce m-am înfipt eu inițial, și dulce. Un necunoscător ca mine trebuie să guste să vadă dacă ce urmează a mânca e dulce au ba, dar thailandezii spun că dacă apeși un pic pachețelul din frunză de banană, cel dulce e mai moale.

Sai-kem ori khanom thien sărat/picant e făcut din pastă de mung beans”1 amestecată cu ceapă roșie, piper, sare și ce-or mai pune ei acolo. Sai-waang ori khanom thien dulce e făcut din nucă de cocos și zahăr de palmier.

Fie că umplutura e dulce sau picantă, se pune într-un amestec făcut în principiu din făină de orez, zahăr de palmier și lapte de cocos și se formează un fel de mingiuță. Apoi se înfășoară în frunze de banană, se împăturește estetic în formă de piramidă, se pune la abur și ta-da, avem leopardu’ picant ori deserțelul. Care se servește rece, cald nu-i bun.

Atenție,

nu orice chestie învelită în frunză de banană pe care o vedeți prin Thailanda e khanom thien. Sunt o mulțime de alte deserturi/gustări care se fac în frunză de banană așa că-i musai de întrebat.

Khanom thien de Moșii chinezești

Moșii îs sărbătorile alea în care se dă de pomană și se onorează morții. Asta la noi. Chinezii au făcut un festival și din asta, se sărbătorește pe 4 sau 5 aprilie și se cheamă Festivalul Qing Ming sau, mai plastic spus, Ziua Primenirii Mormintelor (Tomb Sweeping Day)2.

Mi s-a spus că festivalul cu pricina este o altă ocazie cu care se pregătește khanom thien, dar mie mai faină mi s-a părut tradiția conform căreia în perioada Qing Ming nu se gătește, se mănâncă doar mâncare rece. Asta din pricina unei legende, evident.

Legenda vorbește despre Jie Zitui, care și-a urmat lordul plecat în exil. La un moment dat Jie și-a sacrificat o parte din picior pentru a-l hrăni pe lordul flămând. Peste ani și ani, când nobilul și-a reluat locul la Curtea Imperială, a vrut să-l răsplătească pe Jie, devenit între timp un pustnic ce locuia în pădure. Pentru a-l determina să iasă din pădure a ordonat incendierea acesteia. Numai că Jie a murit în incendiu, iar lordul a decretat doliu în întreaga țară, interzicând aprinderea oricărui foc timp de trei zile, lucru care se respectă și astăzi de ziua morților pe stil chinezesc.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa!

1. Ori fasole mung, cam am o problemă cu a traduce „bean” în „fasole”, sunt enșpe mii de feluri de beans, mai degrabă le-aș spune „boabe”

2.Ziua Măturării Mormintelor nu mi-a sunat bine; aia e, blogul meu – măcelăresc traducerile cum vreau eu

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén