Cum m-am schimbat după 8 ani în Thailanda

Iată, s-au făcut 8 ani de când Thailanda mi-e a doua casă. M-am mutat aici ca o nebună, dintr-un moft, de una singură, renunțând la destule, fără a fi vizitat măcar o țară asiatică înainte. Am venit cu un rucsac mare-n spate, unul mic în față şi am zis ca stau 6 luni. Ei, aş! În 6 luni abia m-am dezmeticit şi-am văzut unde sunt.

Ca în filme, primul loc în care am băut o bere a fost o dărăpănătură dintr-un cartier neturistic, o cocioabă locală cu o pisică pe bar şi cu aparat de karaoke. Primii oameni întâlniți au fost nişte demenți: un american cu barba roşcată care citea mult şi pierdea tot (inclusiv paşaportul) şi o rusoaică venită la căpătuit prin Asia (adică venită la căutat de soț asiatic bogat). Prima noapte de pomină pe care mi-o amintesc a fost o întrecere de tuk-tuk-uri în miez de noapte în drum spre Khao San Road.

Apoi lucrurile au început să se domolească, eu m-am dezmeticit şi anul a trecut. A trecut şi al doilea an. Şi al treilea. La un moment dat am zis că gata, ajunge cu Thailanda, iau bilet spre Europa doar dus. N-am luat.

Cum m-am schimbat după 8 ani în Thailanda

Au trecut 8 ani în care, inevitabil, m-am maturizat (măcar puțin), m-am bucurat de locurile văzute şi de oamenii întâlniți, am trecut printr-o pandemie și o lovitură de stat, am fost martor la schimbarea unui monarh, am băut sute de cafele cu gheață și tot atâtea Margarita. Thailanda e departe de a fi țara perfectă, dar sunt schimbări în mine care nu știu dacă s-ar fi putut petrece în altă parte decât aici.

Și nu, acesta nu este un articol din ăla pseudo-mistic de tipul „cum m-am regăsit în templele buddhiste din Thailanda” ori ”cum am descoperit ce minunată e sărăcia alături de copiii desculți din câmpurile de orez thailandeze”. Acest articol este însă în mod real despre evoluția mea personală din tot acest timp.

Știți deja, cred enorm în potențialul educațional al călătoriilor, cred că-i musai ca un loc să fie simțit, mirosit, gustat, auzit, lăsat să te amuze, sperie, îngrețoșeze, amețească, după caz. Asta pe cât posibil, important e să nu fim ca-n Creangă: „ N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a venit vacă?” Am simțit că fiecare călătorie m-a ajutat să mă întorc mai puțin vacă, dar ce m-a ajutat cel mai mult au fost anii petrecuți aici. Este foarte probabil să fi evoluat la fel și rămânand acasă, însă n-am de unde ști asta. Așadar, să vedem cam cum m-am schimbat eu în cei 8 ani în Thailanda.

Graba nu-mi priește. Iar călătoria este uneori mai faină decât destinația.

Trăind în Thailanda am învățat că graba nu-și are rostul. În aproape nimic. Arareori ceva chiar arde în așa fel încât să fie justificat a te grăbi. Deși Bangkok este un furnicar de lume, trăind aici zi de zi vezi că nimeni nu se grăbește de fapt. Băiatul de la internet vine mâine, când o fi. Clientul confirmă mai târziu, când o avea timp. Până și la fast food, la McDonald’s, aștepți uneori la fel de mult ca la restaurant pentru mâncare.

Atâta relaxare în viața de zi cu zi a început a se strecura și-n modul în care călătoresc. Am trecut deja de conceptul de „slow travel”, acum sunt la „snail travel”, călătoresc atâta de încet precum un melc. Mi se întâmplă să plec de undeva fără a vedea obiectivele alea de-s considerate de căpătâi. Mai bine mă bucur de un apus în liniște. Ori mă așez la o cafenea sau băruleț și mă uit la lumea ce trece pe stradă. Ori stau o după-amiază întreagă într-un parc, citind.

Surprinzător, trăind și călătorind așa simt că nu pierd nimic. Parcă mai multe simțeam că „ratez” atunci când eram agitată, când alergam de colo-colo, când nu-mi dădeam răgaz mai deloc. Parcă deocamdată mai mult mi se potrivește stilul ăsta molcom, așezat. Așadar, am învățat că graba nu-mi priește și că adeseori îmi place mai mult călătoria decât destinația.

Am învățat să iau oamenii așa cum sunt

Suntem obișnuiți să gândim într-un fel referitor la diferite națiuni, religii, rase, ba chiar și profesii. Ăia mănâncă gândaci. Ăia sunt săraci. Ăia sunt teroriști. Ăia fură. Ăia vor doar să te păcălească. Ăia sunt aroganți. Ăia scuipă. Ăia sunt spălați pe creier. Ăia sunt violatori. Ăia sunt așa și pe dincolo. Sunt prejudecăți pe care ni le formăm fie în urma interacțiunilor personale, fie sunt insuflate din familie ori anecdote, fie sunt inspirate de media. Am plecat de acasă cu o grămadă de din astea.

Nici măcar nu-s complet scăpată de ele, la urma urmei așa funcționăm noi oamenii cel mai bine: punând totul în categorii pe care să le putem identifica mai ușor apoi. Însă am învățat ca atunci când întâlnesc un om să-i dau o șansă. Nu contează de unde e. Nu contează ce face, ce culoare e ori ce profesie are.

Am stat la beri cu pakistanezi și la povești cu prostituate, am băut arrack cu barmanii unui hotel din Sri Lanka, blocată acolo fiind de o furtună tropicală. Am ciocnit pahare cu indieni în Bollywood dance bars în Singapore și am aplaudat cu vietnamezi la meciurile Campionatului Mondial din 2018. În toți anii ăștia am învățat ca un singur tip de oameni trebuie evitați: ăia plini de certitudini. În rest se poate sta la taclale cu oricine. Așadar, am învățat că oamenii trebuie luați așa cum sunt, unii îmi vor plăcea, alții nu, dar toți merită tratați cu respect.

Am aflat despre mine că sunt o privilegiată

Eu sunt țărancă și nu mi-e deloc rușine de asta. Țărancă get-beget, cu hectare de pământ în mijlocul Bărăganului. Am fost suficient de norocoasă să fiu singurul copil și singurul nepot și să am părinți deschiși la minte astfel încât n-a trebuit nicicând să dau cu sapa ori să culeg porumbul ori să prăjesc un ou. Dar țărancă sunt. Și am crescut ca la țară, cu buda în fundul curții și cu spălat la lighean. Așa erau vremurile.

Dar niciodată nu mi-a fost frig, niciodată nu mi-a fost foame, niciodată nu mi-a fost frică, niciodată nu m-am simțit umilită, niciodată nu mi-a lipsit ceva. Am avut întotdeauna satisfăcute nevoile alea primare de care zicea Maslow în piramida lui așa că am fost liberă să caut mereu a-mi împlini alte nevoi, în special alea „dubioase” de mai la vârful piramidei. Părinții meu au doar liceul, dar am avut în bibliotecă Shakespeare și Erich Maria Remarque. Și Sandra Brown că doar nu-s din os de intelectual.

Am văzut sărăcie la mine-n sat, am văzut sărăcie în România și am văzut sărăcie cu adevărat lucie în Asia, prin sate din munții din Laos, prin Cambodgia și prin sate pescărești din Vietnam. Și unde înainte mă concentram doar pe ce n-am avut și mi-aș fi dorit să am de-a lungul timpului, văzând în ce condiții trăiesc unii oameni, ce traume colective ascund și cum au prea puține șanse a-și depăși acea condiție vreodată mi-am dat seama cât de privilegiată sunt și am fost.

Văzând cum trăiesc alții am realizat că eu nu știu ce înseamnă munca fizică, nu știu cu adevărat ce înseamnă lipsurile, am putut călători, am putut să-mi aleg o carieră, am putut să renunț la o carieră, nu mi-a fost nicicând teamă de ziua de mâine.

Sărăcia nu e cool, nu e așa cum o idealizează mulți occidentali plecați la plimbare care-și rostesc aproape extaziați atunci când văd copii desculți jucându-se în țărână: „asta e adevărata viață bună, râd, sunt sănătoși, au familia aproape, nu au tehnologie”. Nu, să nu ai acces la medicamente nu este o viață bună. Să nu ai acces la educație nu este o viață bună. Să ai speranță de viață redusă nu-i o viață bună. Să trebuiască să muncești de mic nu e o viață bună. Să nu ai nicio perspectivă nu-i o viață bună.

Copiii râd și se joacă oricând și în orice condiții, chiar și pe stomacul gol și-n ruine lăsate de bombe. Iar oamenii își duc viața de zi cu zi în orice condiții, chiar și când n-au cu ce-și sătura copiii ori n-au cu ce se încălzi iarna. Asta nu înseamnă că duc o viață bună. Așadar, în toți anii ăștia am învățat că sunt o privilegiată și că e ok să-mi doresc mai mult, dar nu-i ok să mă plâng de faptul că n-am avut suficient.

Am învățat ca rasismul e nașpa. Și xenofobia e la fel de nașpa.

Nu-s un model de corectitudine politică. De fapt, dacă aș ajunge vreodată bogată și faimoasă există multe conversații cu care aș putea fi șantajată de către cei care mă cunosc. Dar una e să n-ai chef să te exprimi conform normelor acceptate (și/sau impuse) ori să-ți placă să te exprimi contrar normelor bunei cuviințe și alta e să fii rasist. Thailandezii, pe cât sunt de toleranți, pe atât sunt de rasiști și xenofobi.

Rasiști sunt cu oricine e închis la culoare, chiar și cu ai lor. Am văzut fetițe plângând pentru că le-au spus profesoarele că trebuie să stea mai în spate la diferite evenimete căci nu sunt frumoase, au tenul prea închis. Am văzut vânzătoare în piață dându-și coate și chicotind la vederea amicei mele de culoare din SUA. Am pătit ca managera mea să mă roage să o ajut a intervieva o posibilă angajată din Africa de Sud pentru că ea nu știe ce să-i spună, e „dam dam” (adică neagră). De parcă îți trebuie aptitudini speciale pentru a putea vorbi cu oameni de altă culoare.

Fiind albă și fiind femeie nu m-am lovit de rasism în Thailanda sau Asia. Aș zice că dimpotrivă, m-a cam ajutat, parcă toată lumea vrea să-ți intre-n voie când ești albă și zâmbești mult. Dar de xenofobie n-ai cum să nu te lovești ca străin locuind aici. Nu-i ostentativă sau cel puțin n-am perceput-o eu așa, dar e acolo și devine frustrantă adeseori. Partea bună, dacă pot spune astfel, e că toată lumea are parte de același tratament: thailandezii se uită de sus la toată lumea, inclusiv la vecinii lor. Așadar, văzând rasismul și xenofobia în practică, am învățat că sunt două concepte respingătoare, izvorâte din ignoranță.

Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.

Share on Facebook

Tweet

Follow us