Vacanță în Bali, ziua 1 (partea I): Pura Kehen, satul tradițional Penglipuran, Vulcanul Batur.
Am fost în vacanță în Bali timp de opt zile, iar trei din cele opt le-am petrecut perindându-mă pe la diferite obiective de pe insulă, alături de șoferul Kupit de la balicab. Am ales să nu merg cu scuterul pentru că nu mă simțeam suficient de sigură pe mine să conduc de una singură pe acolo, chiar dacă am ieșit cu bine din săptămâna pe două roți din Laos.
Și nu, restul zilelor n-am eșuat pe ceva plajă, pur și simplu n-a fost genul acela de vacanță. Așadar, în restul timpului fie am pus niște kilograme în plus la Ubud Food Festival, fie am explorat pe jos obiective din Ubud, fie am participat la un curs de gătit, fie am făcut plimbare prin câmpuri de orez, fie am vizitat un muzeu, fie m-am răsfățat la spa și tot așa. Timp să fie, că activități se găsesc.
În prima zi Kupit mă aștepta la poartă la ora 7 dimineața, cu o floare frangipani după ureche și cu vreo două cafele la activ. Am discutat puțin despre obiectivele la care voiam să ajung și cum să le grupăm în așa fel încât să nu simt că alerg de colo-colo și să fie totul în ritmul meu, adică unul destul de lejer și fără presiune de bifat locuri.
Am făcut, întâi de toate, o oprire la Kupit acasă, unde soția lui mi-a împrumutat un sarong pentru templele pe care urma să le vizitez. M-a servit și cu o cafea de mi-a stat inima-n loc, făcută dintr-un amestec după care s-ar da în vânt orice hipster care se respectă: jumătate robusta locală cumpărată, jumătate boabe culese de la ei din curte.
Vacanță în Bali: Templul Kehen sau Pura Kehen
a fost prima oprire. La nici 30 de kilometri de Ubud, în Bangli Regency, se află această minunăție de templu unde n-am găsit pe nimeni, în afara unui turist asiatic rătăcit.
Doi localnici măturau lăcașul, păstrând curățenia pentru zeii așteptați a-și lua locul în turnurile meru special construite pentru ei. Balinezii păstrează credința conform căreia, în timpul ceremoniilor, zeii vin și sălășluiesc în altarele special ridicate pentru ei în temple.
Mulți vorbesc despre Pura Kehen ca fiind o versiune (mult) mai mică a Tempului Mamă din Bali, Pura Besakih, căci, întocmai ca și acesta, are 8 terase și este construit pe versantul sudic al unui deal. Chiar de n-ar fi asemănat cumva Templului Mamă, Pura Kehen este considerat a fi unul dintre cele mai interesante temple din Insula Zeilor.
Totodata, e și foarte vechi, trei inscripții din bronz atestând existența unui loc de rugăciune aici sub diferite nume în trei veacuri distincte (secolele 9, 11 și 13). Numele, pare-se, vine de la vechiul cuvânt „keren”, care înseamnă „flacără”. Nu e de mirare, deci, că cel mai mare turn meru, cel cu 11 acoperișuri, este dedicat Zeului Focului.
Chiar dacă pentru turiști Pura Kehen nu reprezintă o atracție majoră, pe vremea când Bali era format din Cele 9 Regate, acesta era templul oficial în care funcționarii de la Curtea Regală din Bangli își depuneau jurământul de loialitate. Ceremonia se desfășura în fața altarului Zeului Focului, iar dacă se descoperea că „au jurat strâmb”, un mare blestem (sapata) urma să se abată asupra lor, familiilor lor și copiilor copiilor lor.
CITIȚI AICI RESTUL ARTICOLELOR DESPRE BALI, INCLUSIV CÂȚI BANI AM CHELTUIT PE INSULA ZEILOR
Pentru a ajunge la templu vizitatorii trebuie să urce 38 de trepte străjuite de gardieni din piatră, la capătul urcușului găsindu-se Bhoma cel cu ochii bulbucați. Trecând de Bhoma, un copac banian (sau smochinul pagodelor) vechi de peste 400 de ani așteaptă să fie admirat.
Copacul este enorm și într-adevăr impresionant, probabil cel mai mare smochin al pagodelor pe care l-am văzut de când mă perind prin Asia. Și am văzut destui.
Aici aș avea o rugăminte: deși poate e tentant, nu vă apucați a vă cățăra prin pom pentru poze. Nu este cireșul din curtea bunicii, ci un banian considerat sacru de localnicii din zonă. Conform unei superstiții locale, atunci când o ramură a copacului se rupe, un dezastru se anunță.
Vacanță în Bali: satul tradițional Penglipuran
Bali are, la prima vedere, o populație destul de omogenă. Dar și aici sunt grupuri etnice care „au fost primele”. Cele mai vechi asemenea comunități balineze sunt de origine austroneziană și unele studii arată că acestea s-ar putea să fi venit dinspre…Taiwan. În cazul în care vă surprinde informația, să știți că un pic peste 2% din populația Taiwanului este reprezentată de aborigeni înrudiți, printre altele, cu popoarele din Polinezia.
Citiți AICI ARticolele mele despre taiwan
Descendenții acelor prime grupuri etnice sosite în Bali își spun azi Bali Aga (Baliaga) sau Bali Mula (care se traduce prin „balinez autentic”) și reprezintă cam 1% din populația actuală a insulei, conform unui recensamânt din 2010.
Etnicii Baliaga vorbesc propriul dialect, diferit de la sat la sat, și locuiesc în general în zone muntoase, în așa-numitele sate tradiționale, cu reguli destul de stricte în ceea ce privește interacțiunea cu străinii (de exemplu, nu li se permite căsătoria cu cineva din afara comunității).
Sunt destule asemenea sate care pot fi vizitate, dar eu am ales Penglipuran, un loc tare liniștit și extrem de curat, cu o populație de aproximativ 1000 de persoane. Știu că Insula Zeilor nu este lăudată în general pentru curățenie, dar Penglipuran este o excepție minunată.
Și nu este doar foarte curat, este și plin de natură: are în proprietate o pădure de bambus, deschisă inclusiv turiștilor pentru drumeții sau mers cu bicicleta. Se pare că bambusul de aici este unul de o calitate superioară, calitate recunoscută pe întreaga insulă.
Satul este organizat conform preceptelor conceptului Tri Mandala, tradus ca „Trei Zone”. Acest concept presupune împărțirea suprafaței în trei părți, în funcție de puritatea fiecăreia. Astfel, există zona de temple, cea mai pură, apoi zona de mijloc, cea unde locuiesc oamenii, și ultima, cea mai impură. În cazul satului tradițional Penglipuran, aceasta din urmă cuprinde inclusiv cimitirul, căci aici morții nu sunt incinerați, ci îngropați.
Întocmai cum satul este împărțit conform Tri Mandala, tot așa se întâmplă cu fiecare gospodărie în parte. Astfel, fiecare casă are partea cea mai pură, cea de temple sau altare dedicate zeilor și strămoșilor. Urmează apoi zona de mijloc, cea unde se desfășoară activitățile de zi cu zi ale familiei. Iar ultima este de obicei zona în care se țin animalele.
Casele din Penglipuran sunt construite în armonie cu natura, fiind folosite „materiale vii”: lemn de bambus, fibre, piatră, andezit (utilizat în special pentru decorațiuni) și altele. Fiecare curte încântă privirea cu grădinile luxuriante, bine îngrijite, iar fațadele caselor sunt identice. Mașinile și scuterele nu sunt permise în sat, această regulă transformând Penglipuran într-o oază de liniște.
Este important de menționat faptul că Penglipuran nu mi s-a părut a fi acel tip de „grădină zoologică umană”, cum sunt atâtea alte sate tradiționale sau tot felul de triburi din diferite țări. Nu este nici un „muzeu viu”. Este un sat în care locuiesc familii întregi, bătrâni, copii, care nu trăiesc doar din turism și care sunt foarte mândri de obârșia lor.
Sunt, într-adevăr, și săteni care și-au transformat „prispa” în magazin de suveniruri și am avut parte inclusiv de o experiență negativă pe care am s-o descriu mai jos. Însă, spre deosebire de alte locuri tradiționale pe care le-am vizitat în alte țări și care erau doar despre a vinde ceva, acesta a fost chiar liniștit. Poate și pentru că există o taxă de intrare (30.000 rupii pentru străini), iar banii obținuți se întorc în sat și se investesc în menținerea și dezvoltarea acestuia.
Inclusiv o parte din banii câștigați de localnici din vânzările de suveniruri trebuie să se întoarcă în comunitate. Astfel, fiecare tranzacție vine cu un anumit procent pe care vânzătorul îl datorează satului. Posibil de aceea am avut eu experiența neplăcută de care spuneam mai devreme: când omul e lacom, acel procent trebuie scos tot de la turiști.
Am intrat într-una dintre case, unde era o bătrână cu nepoata de mi-au arătat pe acolo bucătăria și casa veche. Aveau și ele ceva de vânzare, nu suveniruri, ci desert, klepon dacă nu mă înșel. Nu mi l-au băgat pe gât, nici măcar nu mi-au sugerat, am vrut să cumpăr în semn de apreciere pentru amabilitatea și răbdarea de care au dat dovadă. Am întrebat cât costă, iar nepoata, o puberă, mi-a spus prețul dintr-o suflare.
Moment în care bătrâna i-a dat peste mână și a apostrofat-o pe limba lor, iar tânăra s-a corectat, spunându-mi un alt preț, de trei ori mai mic. Era o sumă infimă oricum, deci nu banii erau problema, ci intenția puștoaicei, care a reușit a-mi umbri oarecum experiența legată de satul tradițional Penglipuran.
Vacanță în Bali: Vulcanul și Lacul Batur
E, dar fata aia a fost chiar nimic pe lângă hărțuiala de la Vulcanul Batur! De cum ne-am urcat în mașină pentru a merge spre Kintamani, Kupit mi-a spus: „o să vezi că sunt tot felul de vânzători acolo, să nu cumperi nimic, nu mai scapi de ei”. Și câtă dreptate a avut! Eu sunt destul de rezistentă la insistențe, reușesc să ignor fără probleme de cele mai multe ori. Dar ăștia aveau școală, nene!
Cred că sunt cei mai nesimțiți vânzători ambulanți pe care i-am văzut în viața mea. Ori aia, ori aveau probleme cu memoria de scurtă durată: nu treceau 30 de secunde de când le spuneam „nu, mulțumesc” și veneau iară.
Ba mi-am pierdut și cumpătul când o doamnă a venit pentru a șasea oară în cinci minute să mă întrebe dacă nu vreau să cumpăr ce vindea ea acolo. Chiar am ridicat tonul și m-am răstit că „nu vreau, femeie, nu înțelegi că nu vreau nimic?”. Reacția ei a fost genială. S-a uitat la mine calm, cu o expresie care voia să spună că problema e la mine și a zis doar: „bine, am înțeles, nu trebuie să te enervezi”. Am rămas blocată și m-a bufnit râsul. Ce mai puteam spune?
Măcar apoi m-au lăsat în pace și am putut admira vulcanul Batur și lacul aferent în liniște. Aveam în plan o drumeție pe vulcan la răsărit într-una dintre dimineți, dar într-un final n-a fost să fie. Data viitoare.
Batur este al doilea cel mai important munte din Bali, după Agung. Toți munții de pe insulă sunt sacri pentru localnici, căci acolo trăiesc zeii cei buni, în timp ce demonii au ca și locuință marea. De aceea balinezii, deși locuiesc pe o insulă, nu sunt toată ziua în apă și nu sunt mari amatori de sporturi acvatice: respectă oceanul dar le e teamă de toți demonii care bântuie în adâncuri și de furia acestora.
Dincolo de mitologie, Batur este un vulcan activ, care poate erupe oricând și care a erupt ultima dată în anul 2000. Din Kintamani se pot încă vedea urmele negre lăsate de lavă în urma unei erupții de la finele anilor ’60. Într-unul dintre cratere s-a format Lacul Batur, atât de important pentru locuitorii din jur, care au deschis nenumărate ferme piscicole în zonă.
Dacă sunteți ca mine și nu mai aveți timp a merge la o drumeție pe vulcan, îl puteți admira în toată splendoarea dintr-unul dintre satele din jur. Cele mai bune priveliști sunt din satele Kintamani, Batur și, mai ales, Penelokan. Tot în Penelokan mai este și un muzeu geologic unde puteți afla mai multe informații despre această zonă care a devenit sit UNESCO în 2012, atunci când a fost inclusă în Rețeaua Globală a Geoparcurilor.
Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.
6 Comments
Razvan
Foarte dragut articolul, mulțumim Cristina.
Cristina
Eu îți mulțumesc pentru vizită și pentru că ți-ai făcut timp să-mi lași un comentariu 🙂
Elena
Satul ala Penglipuran pare asa de fain de vizitat. Si tu asa fain povestesti.
Cristina
Da, și citisem niște informații cum că se poate chiar sta acolo noaptea, dar sinceră să fiu nu am verificat dacă e așa sau nu, așa că nu am scris despre. Însă o noapte-două ar fi tare fain, trezit așa în liniște, plimbat pe alei, prin pădurea de bambus. Chiar sună tare bine:)
Și îți mulțumesc pentru aprecieri, mă bucur că articolele mele, deși nu ajung la multă lume, totuși plac celor la care ajung 🙂
Duduia Magda
De câteva zile, mă tot gândesc că am mare nevoie de o vacanță. Aveam planuri mari pentru anul ăsta, însă au fost date peste cap de știi tu cine (să nu-i pronunțăm numele) și am fost nevoită să mă adaptez. Prin urmare, am găsit o soluție. De fapt, am găsit cea mai bună soluție la care aș fi putut să apelez în momentul ăsta: am intrat pe blogul tău! Am dat scroll și mi-am zis: “Merit să merg în Bali!”.
Ce crezi? Am avut dreptate! Atmosfera pe care ai surprins-o pare desprinsă din filmele Disney!
Cristina
Evident că meriți să mergi în Bali! Când ți-ai propus să mergi?:D