Dacă aș fi fost jurnalist de sport/tenis sau măcar să fi scris pentru bani, cu termene limită și tot ce înseamnă asta, aș fi murit de foame. Și asta nu doar din pricina lipsei de talent, ci pentru că nu m-ar fi angajat nimeni la cât de promptă sunt: iaca, au trecut trei săptămâni de la Openul Thailandei și eu abia acum povestesc despre.
Întâi și-ntâi să vă spun că Thailanda nu-i chiar străină de competiții de tenis, ba pe vremea când eu mă uitam disperată la toate meciurile posibile pe toate stream-urile imposibile pe net și când mergeam noaptea cu trenul spre Belgrad pentru a vedea Openul Serbiei, Thailanda avea un turneu ATP în Bangkok, unul destul de bun, la care au participat de-a lungul timpului jucători precum Berdych, Djokovic, Andy Murray sau Roger Federer. De asemenea, a fost și o competiție de fete în Pattaya, turneu câștigat în 1996 de Ruxandra Dragomir. Iată că anul ăsta Thailanda e din nou pe lista WTA cu Openul Thailandei din Hua Hin, menit a-l înlocui pe cel din Taiwan și ținut imediat după Australian Open, între 28 ianuarie și 3 februarie. Iară eu, ca o amatoare de competiții sportive live ce sunt, nu puteam lipsi de acolo, măcar pentru câteva zile. Să vedem deci, pe rând, cu liniuță, câteva lucruri despre Toyota Thailand Open 2019.
Locația
Hua Hin era până în urmă cu un secol un sat pescăresc liniștit. A început a se dezvolta și a fi căutat ca loc de plajă de către locuitorii Bangkok-ului după ce familia regală și-a construit acolo un palat de vară. Practic, în zilele noastre, dacă stai în Bangkok și vrei să dai fuga la mare pentru o zi sau două mergi ori în Pattaya ori în Hua Hin/Cha-am. Dintre cele două, Pattaya este un oraș mai dezvoltat, dar are și o reputație mai proastă din pricina turismului sexual, expaților de proastă calitate și a plajelor cam murdare. Hua Hin încă este un orășel idilic, cu multe cupluri de străini retrase aici la bătrânețe, cu majoritatea clădirilor care încă nu depășesc două-trei etaje, cu oameni care aleargă dimineața pe plajă și cu mâncare bună și ieftină. Asta nu înseamnă că e musai plictisitor, sunt parcuri naturale în zonă, e rost de hiking și de sporturi nautice, precum și de parcuri tematice sau acvatice, dar clar nu e o destinație pentru cei care vor musai o viață de noapte activă.
Arena
True Arena Hua Hin este mai mult decât o arenă de tenis. Este, de fapt, un întreg complex, cu un centru de fitnes de 1500 de metri pătrați, piscină, saună, terenuri de fotbal, 11 terenuri de tenis, săli pentru badminton, volei, baschet și futsal. Pe acoperiș s-a deschis un restaurant și un rooftop bar botezat în mod inspirat Hawk Eye.
Arena Centrală părea tare mică la prima vedere, dar are o capacitate de 5,088 de locuri, ceea ce e chiar un pic mai mult decât capacitatea celei din România. Experiența este, însă, total diferită și o spun din perspectiva spectatorului care mergea anual la turneul ATP de la București: în Thailanda ești chiar lângă jucători, aproape îi poți atinge. Inspirată fiind de celebra Rod Laver Arena din Melbourne, terenul de tenis din Hua Hin se laudă cu aceeași suprafață precum muza australiană: plexicushion.
De ajuns la True Arena Hua Hin nu-i chiar ușor, fiind amplasată chiar la ieșire din oraș, lângă Centură. Pentru a ajunge pe jos sunt două posibilități: ori trecut prin ghetoul local, pe unde m-a dus pe mine Google Maps în prima zi, ori puțin prin niște boscheți pe sub pod și peste calea ferată într-o zonă foarte prost luminată seara, pe unde m-a dus Google Maps a doua zi. Nu-i chiar de speriat, ghetoul local din Hua Hin nu-i ca ghetoul din Paris, nimeni nu atacă pe nimeni, lumea doar se uită curioasă și atât. Periculoși sunt, însă, câinii care devin și mai teritoriali pe întuneric. Zona e, însă, în dezvoltare și probabil curând va fi o cale de acces decentă. Sau poate nu, se știe că asiaticii sunt morți după statut și parcă nu dă bine să mergi să vezi jucători de top 100 pe jos, iei ori un taxi ori mașina.
Jucătoarele
Vedeta turneului a fost fără doar și poate fosta numărul 1 WTA, Garbiñe Muguruza, care cumva pare și mai înaltă în realitate. Dar care e și mai frumușică decât la TV, nu degeaba circulau zvonuri acum niște ani cum că feblețea mea de atunci, Ernests Gulbis, a invitat-o la cafea. Și mai e și amabilă, m-am întâlnit cu ea la ieșire într-o zi, iar domnița răspundea amabil tuturor cererilor de poze și autografe.
Am avut și noi fetele noastre, pe Monica Niculescu și Irina Begu, care au devenit campioane la dublu în Hua Hin (yay!). Altfel, turneul mi s-a părut destul de puternic, cu Caroline Garcia, Sabine Lisicki, Ajla Tomljanovic și taiwaneza Hsieh Su-wei. Aceasta din urmă a fost eliminată în primul tur de Monica Niculescu într-un meci cum n-am mai văzut în viața mea, vorba unui tip pe Twitter care a comentat cam așa: „it’s so fun watching Hsieh and Niculescu play 5 dimensional tetris”. 
Campioana e o copilă, ucraineanca Dayana Yastremska, de care mi-a plăcut mult. Și nu doar mie, toți bărbații erau cu ochii pe ea pe teren, niște spanioli în spatele meu nu mai terminau cu „guapa”, dar vorba ceea, nici ei nu-i părea rău. Îi place mulțimea și are ambiția și obrăznicia tinereții. Chiar am zis într-un InstaStory după ce am văzut-o în primul meci cum că trebuie urmărită mai îndeaproape și iată că a bătut-o pe Muguruza și a câștigat turneul. Dacă se ține de treabă, posibil o să-i auzim numele tot mai des în următorii ani.
Chestiuni practice
Biletul a fost o ciudățenie: nu se putea cumpăra pe zile. Ori cumpărai pentru toată săptămâna contra a 2000 de baht (cam 56 de euro la cursul de azi) ori doar pentru primele șase zile (1500 de baht) ori doar pentru weekend. Oricum, ținând cont de calitatea jucătoarelor, aș zice că prețul pentru o săptămână este excelent.
Mâncarea și băutura: ce mi-a plăcut e că era street food la preț oarecum de street food. Adică un khao mun gai (pui cu orez) la 50 de baht, tom yum kung la 60 de baht, curry tot 60. Mâncarea vestică precum burgeri sau piept de pui cu cartofi prăjiți era mai scumpă decât mâncarea stradală thai, dar tot la prețuri decente. Pentru desert se găseau fructe proaspete ieftine sau foietaje cu ananas făcute în casă la 10 baht, dar și celebra înghețată de cocos unde primeai patru cupe contra a 30 de baht. Băutura, ca de obicei, mai scumpă, o apă mică sau o Cola de-a lor 20 de baht, o limonadă 80, o cafea țeapănă cu gheață tot cam pe atâta. Din categoria alcool n-am văzut bere, ci doar Baccardi Breezer, dar nici n-am căutat prea tare, evit alcoolul la asemenea evenimente, mai ales când știu că mă învârt pe-acolo o zi întreagă.
Securitatea a fost, ca de obicei la evenimente mari în Thailanda (inclusiv concerte), o glumă. Se verificau gențile la intrare, însă doar pentru a nu intra cu mâncare și băutură din exterior. Pe Arena Centrală erau locuri destinate securității, unde nu stătea nimeni, inclusiv nimeni care să asigure protecția. Pentru a intra în zona terenurilor de tenis spectatorii erau verificați de niște adolescenți, care doar se uitau la brățări. Acuma nu mă înțelegeți greșit, Thailanda este o țară suficient de sigură și lumea nu-i chiar pasionată de tenis încât să necesite efective mari de pază, dar au participat jucătoare din prima sută WTA, e de ajuns un dement care să vină acolo cu gânduri violente.
Organizarea în general a fost bună, mai ales pentru o primă ediție, deși nu au fost multe chioșcuri amenajate. Un punct negativ ar fi procesul repetitiv de procurare a brățărilor: practic, deși aveai bilet pentru întreaga săptămână sau pentru șase zile, trebuia zilnic să mergi la biroul de bilete pentru a primi o brățară de culoare diferită. Demers inutil, de altfel, care ar fi putut duce la aglomerarea casei de bilete. Din fericire nu a fost cazul, tenisul nu-i chiar popular în Thailanda. Asta nu mă împiedică să sper că va fi o a doua ediție a Openului Thailandei la anul, abia mi-a fost redeschis apetitul pentru tenis văzut live, la fața locului.
Dacă vă plac poveștile citite aici, nu uitați să vă abonați pentru a fi primii care află când scriu ceva nou. Pentru aventuri povestite live, mă puteți urmări și pe Facebook sau Instagram.