Povești cu dor de ducă și aventuri câte și mai câte

Cristina face Aventură

Tag: muzica

nine inch nails live bangkok

Nine Inch Nails live în Bangkok. Concertul pe care nu aveam cum să-l ratez.

Aveam doar 10 ani când Nine Inch Nails (NIN) au lansat The Downward Spiral, unul dintre albumele mele preferate în „tinerețe”. Evident, am devenit familiarizată cu albumul mult mai târziu și, la fel de evident, prima piesă pe care am ascultat-o a fost Closer (dacă vă pune Satana să vă uitați la videoclipul de mai jos, să n-o faceți cu minori prin preajmă că nu-i a bună).

A fost dragoste la prima ascultare, că doar o tinerică plină de bâzdâci, teribilistă, care nu știe încă ce îi place, cine este și ce își dorește este musai impresionată de un refren care spune:

„I want to fuck you like an animal”.

Closer îmi părea kinky și fucked up și cumva eliberator. Videoclipul, făcut de Mark Romanek, era pură artă decadentă și dementă.

După ce am ascultat Closer de m-am săturat (ei, aș! nu există săturat de muzica lui Trent Reznor), am pus urechile la tocit întregul album. Și după alt milion de ascultări, piesele păreau a urma perfect una alteia, iar Closer a încetat a fi ceva ce sărbătorea sexul pur și simplu, cum mi se părea la început, și a ajuns a fi cumva trist și depresiv.

nin nine inch nails concert

Rock on!

The Downward Spiral

e de fapt un album-concept, tocmai de aceea totul are sens pus împreună și, nu știu cum și de ce, dar și azi dacă ascult albumul cap-coadă la căști (musai la căști!) sunt sfârșită la final. Așa te face și te desface muzica asta, te duce din disperare în speranță în violență și iar speranță în obsesie și iar speranță, iar în final pa și pusi speranță.

Cam asta e povestea albumului: „spiralling down” desemnează în engleză un proces al decăderii, degenerării continue până la eventuala (auto)distrugere, în cazul ăsta sinucidere.

nine inch nails bangkok live

Nine Inch Nails live în Bangkok

Și cam așa e muzica NIN în general – ca un drum de munte atunci când ești mahmur. Ascultând ce a scos geniul lui Trent Reznor, mă simt ca atunci când merg pe serpentine după o noapte de pomină: trec de la starea de anticipație la oboseală, la stare de rău, la extaz de atâta pitoresc, la teamă că văd ursul sau o râpă, la urechi înfundate de la presiune, la confuzie. Așa și cu muzica asta, mă trec toate apele.

După atâta povestit, cred că e evident cât de mult îmi place NIN și cât de mult îl apreciez pe cel care se ascunde în spatele proiectului, Trent Reznor. Pe care eu îl consider un artist fantastic, un muzician, un creator în adevăratul sens al cuvântului. Și chiar dacă nu vă place genul ăsta de muzică ori sunteți prea sensibili la cuvintele „tari” și stilul nu prea blând, măcar puteți aprecia că a câștigat un Oscar pentru coloana sonoră din The Social Network al lui David Fincher. Vedeți, geniu, v-am spus eu!

nin bangkok live

Tot NIN, dar pe verde.

Concertul Nine Inch Nails din Bangkok

Inutil a mai adăuga că aș fi mers la concertul din Bangkok într-un picior dacă trebuia. În general mă plâng că aici nu prea sunt concerte mai spre rock (în Thailanda EDM are succes), iar dacă-s din astea mai „rele” sunt de obicei indoors, în săli cam micuțe.

Așa a fost și de data asta, într-o sală denumită Moon Star Studio 8 unde, deși nu mă pricep la a aproxima, aș zice că încap cam 5000 de oameni. Recunosc, sunt de părere că Reznor merită un stadion plin, dar e fain tare într-o sală mai mică, e intim și cu o energie din aia de explodezi și mai multe nu! Plus că am stat destul de în față.

nin live bangkok

NIN a fost în topul concetelor văzute de mine, alături de Motorhead și Marky Ramone’s Blietzkrieg

Concertul ăsta, pe care mi-l doresc de vreo 15 ani, nu avea cum să iasă rău. Chiar dacă am niscai vânătăi pe picioare pentru că m-a ajuns valul de moșeală din partea cealaltă a scenei și chiar dacă Trent și ai lui nu mai sunt răi ca în tinerețe. Pe vremuri oamenii erau demenți live, își distrugeau instrumentele la final de concerte și nu o dată au plecat nițel betegi de pe scenă.

Dară na, au îmbătrânit și sunt mai înțelepți și mai așezați. Iar Trent e tare masculin, cu o voce hipnotică, deși e departe de a fi ceea ce am denumi bărbatul standard arătos. Ce mai încoace și-ncolo, am leșinat nițel cu ochii la el.

trent reznor nin

Trent Reznor, geniul din spatele NIN

Nine Inch Nails live

De cântat s-a cântat ireproșabil, iar pe scenă au stat destul de mult. Pe post de introducere a fost Somewhat Damaged pentru că, pare-se, nimic nu spune mai multe despre tine decât versuri precum:

„broken, bruised, forgotten, sore

too fucked up to care anymore”.

Glumesc, Somewhat Damaged e una dintre favoritele mele și una dintre cele mai penetrante reușite NIN. Iară pe post de trivia vă spun că piesa asta n-a deschis doar concertul din Bangkok, dară cu ea începe și episodul 15 al sezonului 5 din The Walking Dead. Oricum ar fi, nimic mai fain decât un început de concert și/sau serial cu Reznor urlând chestii „de bine”.

nine inch nails bangkok

Bătrâni, dar buni!

A fost un concert Nine Inch Nails clasic, cu multe instrumente, cu piese deja intrate în legendă, precum Reptile (o altă favorită de-a mea), March of the Pigs, Head Like a Hole sau The Hand That Feeds. N-a lipsit nici coverul după I’m Afraid of Americans al lui David Bowie și dacă vreți a îi da o șansă lui Reznor și preferați muzică mai „cuminte”, I’m Afraid of Americans e un început bun.

De fapt albumul nou-nouț lansat în iulie anul acesta, Bad Witch, e influențat de David Bowie, cu care Trent a lucrat în trecut și pe care l-a admirat mult. Shit Mirror, Ahead of Ourselves și God Break Down the Door de pe noul album au fost cântate live, în concertul de marți seară din Bangkok.

Encore-ul l-au încheiat blând, cu Hurt, despre care lumea știe că e un cântec al lui Johnny Cash, dar puțini știu că versiunea lui Cash e de fapt un cover – fantastic, ce-i drept – după NIN.


Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.

Coldplay live în Bangkok

Intro. Relația mea cu trupa asta e destul de necomplicată: l-aș silui pe tobaru’ Champion de vreo 455 de ori pe zi, iar pe Chris Martin (acuma că e bătrân, când era tinerel nu era cine știe ce) cam de 455 x 5 ori pe zi. Altfel, dacă am youtube pe autoplay și-s prin baie ori sortez hainele de spălat și se nimerește câte-o piesă Coldplay, mă trezesc întrebându-mă „ce plm mai e și miorlăiala asta?”. Dacă, în schimb, îs cu fața în laptop și-mi pică ceva gen Fix You sau The Scientist nu doar că fredonez, dar mai și bălesc. Acuma, lăsând vrăjeala la o parte, mie chiar îmi plac mult The Scientist și Fix You.

Asta e, toată oama îmbătrânește, s-au dus vremurile când la 7 dimineața aveam în căști Misfits și „d-ăia de dau din cap” – cum zice mama, acuma încep ziua cu Pearl Jam și Billy Idol și 80s mix și nici nu mă mai trezesc la 7 dimineața. Ba, am și papuci din ăia culoare îndoielnică roșu-corai, iar bandana aia plină de cranii e de negăsit.

Pe lângă toate astea, mai sunt și ne…cântată, băi nene! Serios, păi aici „muzică” și „festival” înseamnă tot felul de dijei din ăia dubioși și One Direction. În 3 ani în Thailanda am prins doar o dată Machine Head și o dată Muse. Sigur, au fost și Guns N’ Roses, dar la ăia nu merg din principiu că ăsta e singurul principiu care mi-a mai rămas neîncălcat. Așadar, când am auzit că vin Coldplay am crezut că-l prind pe Dumnezeu de-un picior și mi-am luat bilet (scump, nenică) de cum s-au pus în vânzare, să știu o treabă.

Scena principală pe lumină

 

Înainte de.  Aveam ceva presimțire că n-or să meargă lucrurile strună, erau zvonuri de supra-vânzare a biletelor: peste 60 000 de bilete în stadion cu capacitate maximă de 50 000. Plus trebuia luat în calcul traficul din oraș care nu-i o glumă, am prins aglomerație și la 1 jumate noaptea în Bangkok. Plus nu-i prea mare experiență în organizarea de concerte mari. Așa că am decis să plecăm devreme.

Și bine am făcut. Am ajuns cu puțin înainte de deschiderea porților, dar lume căcălău, Măria Ta. Și doar o intrare. Nu glumesc, accesul se făcea pe o singură poartă, indiferent unde aveai bilet, după intrarea pe poarta principala urma a-și căuta fiecare sectorul.

Dar alta era mirarea noastră: nu am văzut în viața mea atâtea hijaburi la un concert. De fapt, ce zic eu aici, nu am văzut în viața mea o femeie cu batic în cap la un concert, iar aici erau muuuuuuulte! Nu știu, dară mie Chris Martin mi se pare a fi prea sexos pentru a fi considerat halal. Adică omul e dătător de fantezii ilegale și pentru un agnostic, ce să mai vorbim de femei musulmane. Și totuși…erau atât de multe încât m-am apucat a trimite mesaje prietenilor: „bre, e plin de țigani aci, steaguri de Malaezia, Indonezia, Pakistan, Bangladesh, India și alte țări d-astea colorate de care n-am auzit în viața mea.” Și, haida, ușurel cu d-alea cum că-s rasistă, măcar de-ar fi toți rasiștii ca moi.

Culmea, cele mai vehemente reacții au venit de la amici musulmani. Ahmer îmi scrie: „ia filmează-le și întreabă-le dacă muzica nu e haram. Și dacă e haram și le place, de ce sunt așa ipocrite și poartă basma?” Sumair e mai calm legat de basma, dar e enervat că nu e bere: „fuck that shit, ce fel de concert e ăla fără bere?!” Că da, curat halal, nu era bere. Niciun fel de alcool, iar băutură înăuntru mumu. La peste 30 de grade și în plină vară thailandeză, băutura (adică apa și Cola) era în afara sectorului în care stăteam. Așa că dă-i cu deshidratare.

Și după ce că am stat „pe uscat” nici muzică n-a fost. Coldplay au început pe la 9, în deschidere a fost o gagică de prin Australia, iar înainte de asta…imnul regelui Thailandei decedat în octombrie. Serios, în afară de asta am ascultat câteva ore un băiat din Bangladesh vrăjind o tipă din Malaezia și m-am conversat cu niște fete din Maldive. Dară n-a ținut mult că a făcut Paulică ochi de broscoi „ce faci, știi că nu-mi place să ne împrietenim cu oamenii”. Da, omul glumea.

Amicele din Maldive

 

În timp ce.  În vremuri de demult, când nu purtam papuci roșu-corai și mergeam cu gulia la metale, aveam noi o vorbă: „nu stai suficient de în față dacă nu le poți mirosi boașele ălora de pe scenă”. La băieții ăștia nici măcar un damf n-am simțit, atâta lume era în fața mea. Oricum eu sunt convinsă că boașele lui Chris Martin nu miros, altfel nu făcea sclifosita aia de Gwyneth Paltrow doi copii cu el.

Concertul a început destul de în forță (pentru Coldply, that is): Yellow a doua piesă, urmată de Every Teardrop is a Waterfall, totul într-o explozie de culori și lasere. La The Scientist aveam pielea de găină, iar la Everglow deja mă luam în brațe cu musulmanca de lângă mine. Au cântat multe din alea mai vechi, alea care plac bătrânelor ca mine: Fix You, In My Place, Don’t Panic. Am uitat și de transpirație și de sete și de faptul că securitatea a fost o glumă. Noroc că thailandezii sunt pașnici, singura chestie periculoasă cu care s-a intrat a fost o…varză. Sper că nu se voia a fi ceva apropo la muzica ălora de pe scenă.

Care oameni pe scenă (sau scene, că au fost 3) mi s-au părut atât de naturali și simpli, aproape…calzi. Cu toată muzica lor de pension, au făcut un show atât de bun și bine gândit și plin de viață și culori și optimism, încât la final râdeam ca proasta. Am fost zen două zile după concert, nimic nu-mi scotea capul din nori.

Rant. Și băi, nene, dacă ăștia cu lălăiala lor au făcut pakistanezi să se țină în brațe cu indieni, femei cu hijab să danseze lângă gagici în fuste mini, alb cu maro cu negru cu galben să cânte pe-o singură voce, atunci asta aduce oamenii împreună, nu corectitudine politică și filme cu negri obligatorii la Oscar. Mai merg la Coldplay, deci.

Final

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén