Anul trecut cam pe vremea asta apucam a tremura un pic la 9-10 grade în Thailanda. Eram în Udon Thani, în nord-estul țării, într-un city-break de trei zile cu Yin, amica mea thailandeză. Am spus „tremurat” și nu am glumit, spre seară ne-a fost așa răcoare încât am dat fuga în mall-ul de peste drum de hotel și eu am înhățat un hanorac cu glugă, iar Yin și-a cumpărat căciulă și mănuși. Știu, e aproape blasfemie să spun că mi-a fost frig la 9 grade, când tot românul experimentează grade cu minus în ianuarie.
Udon Thani este capitala provinciei cu același nume și se află într-o regiune imensă în nord-estul Thailandei, regiune care se cheamă Isaan.Regiunea cuprinde 20 de provincii din nord-estul Thailandei și are o populație mai mare ca a României (vreo 22 milioane de oameni). Aproape o treime din locuitorii Thailandei locuiesc în Isaan, ca să nu mai vorbim de diversitatea etnică din regiune (khmeri, vietnamezi, laoțieni, thai).
Am pus la cale un city break cu Yin, în principiu pentru că voiam a vedea Red Lotus Sea. De ajuns în Udon Thani e ușor și ieftin: zborul din Bangkok durează cam o oră și costă vreo $30 dus-întors. Nu voiam să depindem de taxi pentru transport, mai ales că plănuiam a ieși din oraș. Așadar, la aeroport am închiriat o mașină pentru 30 de dolari pe zi.
Red Lotus Sea e de fapt un lac de 68 de kilometri pătrați și nici măcar roșu nu e, ci roz. În perioada noiembrie – februarie mii de lotuși roz înfloresc de ți-e mai mare dragul. Lacul se află la vreo 50 km. distanță de orașul Udon Thani și, pentru a vedea lotușii deschiși se recomandă vizita în prima parte a zilei. Noi am preconizat ceva turiști chinezi, ca peste tot, așa că am zis să facem un efort și să ne trezim cu noaptea-n cap. Ne-am trezit pe la 5 ori 5 jumate, ne-am văitat de frig, am pus GPS-ul la cale și am pornit.
La destinație – pustiu. Nici măcar doamna de vindea biletele nu era acolo, doar barcagiii la post și un nene thailandez care filma ceva documentar. Nu departe, o mică piață și niște tarabe cu de-ale gurii, totul proaspăt și fierbinte și cât se poate de tentant. Bărcile erau de două tipuri: un fel de luntre așa pentru care plăteai 300 de baht și bărci cu motor care erau mai scumpe – 500. Cum răcoarea de dimineață ne pișca bine, am ales una dintre bărcile motorizate, păreau ceva mai durabile și erau mai puține șanse să picăm în apa rece.
Charon al nostru
Turul ar trebui să dureze 45 de minute, e un traseu ce pare dinainte stabilit: lotușii au fost tăiați pentru a face culoare suficient de largi pentru ca barca să treacă fără probleme. Noi am renunțat după vreo 35 și i-am spus luntrașului să ne ducă înapoi la mal. Nu că nu ne-a plăcut, chiar era fain, dar cât să te uiți la niște flori roz când nu ești botanist și mai e și frig afară plus un vânt relativ urât și rece pentru Thailandia? Sau când nu ești ca mama, care s-ar uita la flori cât e ziulica de lungă. Am căscat gura, am făcut poze, am tremurat, am mai căscat gura, am mai povestit, am mai tremurat, am văzut niscai păsări ce-ar face ziua unui pasionat de bird watching și, într-un final, nevoia primară de căldură a învins estetica. Voiam la mal, să bem ceva cald și să ne încălzim un pic mâinile.
„Piața”
