Să fie clar, când spun Asia de Sud-Est, nu mă refer la țări gen Singapore, unde-s mai occidentali ca occidentalii când vine vorba de reguli și respectarea lor. Zic de țări precum Cambodgia, Thailanda, Laos.
Mi-a venit a scrie despre asta după ce aseară am avut parte de-o experiență neplăcută cu o doamnă de la imigrări evident enervată de faptul că trebuie să lucreze la ora două noaptea. Admit, în general evit femeile care lucrează în poziții de genul în Asia. Dacă am de ales între un funcționar femeie și unul bărbat în Asia, apăi merg la bărbat. Iar dacă ești bărbat, ai face bine să mergi la o femeie. O fi greșit, neprofesionist și cum o mai fi, ba o fi chiar și neconform cu realitatea, însă experiența mea după trei ani de Thailanda spune că mai bine tratezi cu sexul opus.
Aseară, venind din Japonia, era o coadă atât de mare încât nu puteam vedea nimic și m-am așezat la întâmplare. Și, surpriză-surpriză, era o doamnă care s-a uitat prin pașaport după care zice: „no stamp”. De refuzat intrarea nu se punea problema, viza îmi expiră pe 7 septembrie, așa că am încercat să înțeleg la ce se referea. De fapt voia să spună că nu are unde a-mi aplica ștampila pentru că am pașaportul plin. Ceea ce e și adevărat și fals. Pașaportul e într-adevăr plin în sensul că nu mai am pagini libere, dar e loc destul de ștampile pe ici-pe colo. Îi arăt un asemenea loc, dă vehement din cap că „no, big stamp”. Măi să fie, s-ar suprapune cu altă ștampilă într-un colț și serios că am cel puțin vreo 5-6 ștampile care se suprapun astfel.
Acuma, cu moștenirea românească, primul instinct e să începi pizduiala. Și, văleu, mă pricep la puține lucruri, dar hateritul chiar e unul dintre ele! Era două noaptea, eu obosită ruptă, stat o oră la coadă, mai aveam o oră de făcut până acasă, iar la 7 jumate dimineața trebuia să fiu în picioare. Și fix asta-mi mai lipsea, o vită pe tocuri căreia nu-i dă ștampila la milimetru!
Dar nu, nu e o idee bună în Thailanda. Pentru că oricât de incompetent și enervant ar fi funcționarul public, nu ridici tonul și nu încerci să-l faci să înțeleagă că e prost. A fi politicos și a nu-l face pe celălalt să „lose face” îs chestii de bază în kitul de supraviețuire thailandez. Singura armă pe care o ai e privirea. Serios, trebuie exersat îndelung până-ți iese: o privire din aia fixă, care explică în câte moduri poți ucide, dar însoțită de o voce cât se poate de calmă și politicoasă. Țipatul ori reclamația nu rezolvă nimic, devine o chestiune de orgoliu și, deși în final obții ce trebuia obținut inițial, te plimbă cât vor ei și-ți pun oricâte bețe în roate pot. Pentru că asta e satisfacția oamenilor mici: să se simtă puternici și să te frece cum vor ei doar pentru că sunt cei care-și pun ștampila sau semnătura pe o hârtie. Pentru că existența lor e atât de mizerabilă încât răzbunarea lor cea mare e să te facă pe tine să pierzi timp și un neuron-doi. Așa complex al funcționarului public e observabil prin cam toate țările birocrato-corupto-sărace, de la România la Thailanda.
Așadar, purcezi la drum cu răbdare, calm, politicos și rece ca-n Luceafărul lu’ Eminescu. Formulezi cererea clar, iar dacă poți adăuga și-un zâmbet din ăla care aruncă săbii de samurai, cu atât mai bine. Eu am rezolvat în cinci minute, supervizorul domniței mi-a pus ștampila pe pașaport fără a se plânge că o are prea mare. Ștampila adică.
Iote unde se suprapun ștampilele. Și dacă făcea un mic efort nu se suprapuneau deloc.