Fantomele din Phnom Penh. În vizită la Muzeul Genocidului (Închisoarea S-21) și Choeung Ek Killing Fields din Cambodgia.
În ziua aceea și viii mi-au fost fantome.
„Am închiriat un bungalou pe plajă în Thailanda, voiam să mor acolo, dar n-am murit, așa că m-am întors.”
Perfect început de conversație. Mi-a trecut mahmureala într-o clipită și nu era de la micul dejun englezesc din care abia luasem câteva îmbucături. „Asta e, am să mor aici, în Cambodgia. Mi-au promis prietenii mei din Sihanoukville o înmormântare vikingă.”
Tăceam. Ce poți să-i spui unui om cu care s-a întâmplat să te găsești la un restaurant undeva în Phnom Penh și cu care abia ai apucat să-ți dai binețe? „Nu arăti de parcă ai fi pe moarte” ar fi fost, poate, un început bun. Și chiar nu arăta.
Părea un rocker din ăla bătrân, care și-a trăit tinerețea în era glam rock. Ce-i drept, era teribil de slab, dar asta nu-i chiar rar, mai ales la cei care se hrănesc cu tutun și alcool. Iară ăstuia chiar îi plăcea tutunul, de când se așezase la masa de lângă mine pufăia întruna.
Avea cancer. Eu nu mai aveam poftă de mâncare. Mi-a povestit viața lui, cum încă mai cânta la chitară seara prin bărulețele din Bassac Lane din capitala Cambodgiei, cum a călătorit prin toată lumea și cum nu-i pare rău că moare, că a avut o viață plină. Vorbeam cu o fantomă. Cât mai avea de trăit? O lună, două, cinci?
În timpul ăsta un alt tip de fantomă, una a trecutului, bântuia pe stradă. Mă întrebasem care îi e istoria cu o seară în urmă, când a venit să ne vândă portofele și bandane la bar.
Arăta bătrân rău, ridat tot, ghebos, cu hainele fluturând pe trupu-i scheletic. Dar vlagă avea destulă și era chiar cochet cu pălăria lui fedora și sacoul subțire și tocit. Era puțin mai tânăr decât îi era înfățișarea sau cel puțin așa-mi părea mie. Și era lihnit de foame.
Oare care îi era trecutul? Oare fusese victimă sau torționar pe vremea lui Pol Pot? Trebuie să fi fost una din două. Atunci când în 4 ani îți ucizi până la un sfert din populația țării, cum s-a întâmplat în Cambodgia în timpul Khmerilor Roșii, fiecare cetățean e ori victimă ori criminal.
Dacă era prima variantă, oare câți oameni dragi pierduse, câte traume ascundea, câte umilințe îndurase, cum supraviețuise? Dacă era cea de-a doua, oare câți morți îi apăsau conștiința, câte lucruri odioase făcuse, câte urlete de durere provocase, câte umilințe inventase? Și, indiferent că fusese victimă ori torționar, oare câte fantome îi dădeau roată în momentele de slăbiciune?
Aș fi vrut să aflu toate acestea și chiar mai multe, dar m-am mulțumit doar a-i ostoi foamea cu micul meu dejun abia atins. Și-am pornit în căutarea altor fantome, cele de la Muzeul Genocidului și Choeung Ek Killing Fields.
Muzeul Genocidului Tuol Sleng sau Închisoarea S-21 din Phnom Penh
Am ajuns la Muzeul Genocidului Tuol Sleng într-o dispoziție deja sumbră după întâlnirea cu rockerul canceros și bătrânul vagabond. Mă încercau tot felul de gânduri pe care habar n-aveam cum să le apuc și nici măcar nu știu când am negociat cu Mr. Chum, șoferul de tuk-tuk ce avea să mă plimbe toată ziua în schimbul a $18.
Străzile din jurul fostei închisori sunt astăzi într-un freamăt continuu, cu lume care încotro, cu tuk-tuk-uri, mopede și precupețe la tot pasul. Doar zidurile înalte, cu sârmă ghimpată, nu sunt de bun augur.
Înăuntrul acestor ziduri au fost schingiuiți peste 15 000 de oameni, numărul exact nefiind cunoscut nici în ziua de azi. Adesea erau aduse la Închisoarea S-21 familii întregi: dacă tatăl era acuzat, soția și copiii îl însoțeau în temniță, și uneori și în tortură și moarte.
La intrare se află „decalogul” închisorii, cele 10 reguli pe care trebuia să le urmeze cu sfințenie orice deținut. Cea de-a șasea poruncește: „în timp ce ești bătut sau supus la șocuri electrice, nu ai voie să țipi cu voce tare!” Cea de-a treia: „nu face pe prostul, căci tu ești cel ce se opune revoluției.”
Închisoarea S-21, azi Muzeu al Genocidului Cambodgian, a fost o școală. A fost un loc unde tinerii veneau cu speranțe și visuri, unde veneau să învețe și să se pregătească pentru un viitor pe care și-l închipuiau strălucit, cum și-l închipuie orice tânăr. Khmerii Roșii comuniști, în cinismul lor, au transformat școala într-un centru de detenție, un loc în care tinerii veneau să fie torturați, să fie umiliți și să moară, acuzați de crime imaginare.
Prin transformarea unei școli într-o casă a morții, regimul lui Pol Pot a ucis nu doar oameni, ci și un ideal, acela al devenirii prin educație. De altfel, eliminarea sistemului educațional a căpătat rang de politică de stat în cei patru ani în care Khmerii Roșii au condus Cambodgia (1975 – 1979). Școlile au fost închise și transformate în închisori, grajduri sau depozite.
„Dacă vrei un bacalaureat, îl iei la canal” era unul dintre sloganurile vremii, alături de „sapa ți-e creionul și câmpul de orez, hârtia”. Paradoxal, Pol Pot și mare parte dintre cei aflați la vârful Partidului Comunist erau profesori sau oameni cu studii în străinătate, in special la Paris.
Structura Închisorii S-21. Atunci și acum.
Clădirile gri, în care pe vremuri copiii și profesorii își petreceau zilele, au acum zăbrele la geamuri și sunt mărginite de sârmă ghimpată. Sălile de clasă au fost transformate în camere de tortură și celule pentru prizonieri.
Fiecare clasă de la parterul primei clădiri, cea mai apropiată de intrare, denumită simplu Block A, a fost împărțită în două camere. Acestea erau folosite pentru a interoga suspecți considerați importanți și cadre superioare ale Partidului, căzute în dizgrație și acuzate de trădare. Băncile elevilor au fost înlocuite de un pat de fier, de care prizonierul era legat. La catedră nu se mai afla un profesor, ci un torționar.
La parterul celorlalte clădiri, denumite la fel de simplu B, C și D, clasele au fost transformate în celule individuale de 80 de centimetri lățime și 2 metri lungime. Sălile de la etaj au fost lăsate așa, punând laolaltă 40-50 de prizonieri legați cu niște cătușe de fier.
Membrii familiilor celor acuzați erau cel mai adesea închiși în celulele individuale din Clădirea C. Această Clădire C nu a fost modificată după transformarea complexului în muzeu pentru a vedea toți vizitatorii ce însemna Închisoarea S-21.
În Block B s-au făcut modificări: s-au distrus carcerele minuscule, iar acum sunt expuse fotografii ale miilor de prizonieri care și-au găsit sfârșitul aici. Comuniștii cambodgieni au fost foarte minuțioși în documentare: sunt poze cu bărbați, femei și copii.
Am văzut inclusiv o poză a unei femei cu un bebeluș în brațe. Sunt oameni cu priviri goale, resemnate, alții cu priviri mândre, alții care nu par să știe ce se întâmplă, alții deja cu vânătăi. Apoi sunt poze „de după”, adică de după tortură, cu trupuri emaciate, cu oameni care și-au dat duhul. Cu fantome.
Tratamentul prizonierilor la Închisoarea S-21 (Muzeul Genocidului) din Phnom Penh
Totul începea cu acea fotografie. Apoi li se cerea o biografie completă: întreaga lor viață, din copilărie până în ziua arestării, toți oamenii cu care au avut de-a face. După care erau dezbrăcați și li se confiscau toate obiectele personale. Luau cunoștință de regulamentul de ordine interioară și erau duși în celule.
Cei din celulele comune, unde încăpeau câte 40-50 de prizonieri, erau legați unul de altul, dar nu aveau voie să stea față în față: fiecare deținut stătea cu ochii în ceafa celui de lângă el. Vorbitul era interzis. Cei din carcerele individuale de 0.8×2 erau ferecați acolo cu o cutie de metal în care își puteau face nevoile.
Dimineața, la ora 4:30, era inspecție. Gardienii căutau să vadă dacă arestații ascundeau ceva cu care se pot sinucide și să nu fie defecte cătușele.
De sănătate nu-i căuta nimeni. Stăteau acolo claie peste grămadă, dormeau pe jos, fără măcar o saltea de bambus, plini de păduchi și de cine știe ce alte boli cauzate de lipsa igienei ori de țânțari. Deținuții nu aveau nicio putere de decizie. Chiar și pentru a folosi cutia aceea de metal care servea drept toaletă trebuiau să ceară permisiunea celor ce-i păzeau.
Li se cerea să mărturisească. Să-și admită crimele anti-revoluție, să admită că spionează pentru dușmani, că au trădat idealul revoluționar. Erau bătuți, umiliți, supuși șocurilor electrice, scufundați în apă până aproape de înec. Într-un final mărturiseau. Dar nu urma libertatea.
Foarte puțini prizonieri au supraviețuit Închisorii S-21, un afiș atunci când am fost eu amintea de 179 de persoane de-a lungul celor câțiva ani de funcționare. Alături de cei 12 prizonieri (din care 5 copii) găsiți în viață la eliberarea închisorii, se pare că sub 200 de oameni au ieșit vii din S-21.
Pentru cei mai mulți dintre ei, după ce recunoșteau acuzațiile ce li se aduceau, urma moartea. Acolo, în incinta închisorii, sau duși la ieșire din Phnom Penh, la Choeung Ek, loc azi cunoscut sub numele de Choeung Ek Killing Fields.
Choeung Ek Killing Fields, locul unde oamenii veneau să moară
„Aveam instrucțiuni de la partid cum să-i omorâm, dar nu foloseam gloanțe. De obicei le tăiam gâturile. Îi omoram ca pe pui.” i-a mărturisit Duch, ultimul comandant al Închisorii S-21, jurnalistului Nic Dunlop. Cam așa mureau prizonierii după luni întregi de tortură.
Erau cărați în camioane la 16 kilometri în afara capitalei, la fosta livadă Choeung Ek și li se tăiau gâturile sau erau loviți în cap cu bâte, topoare ori cazmale. Gloanțele erau prea scumpe. Copiii erau pur și simplu luați de picioare și zdrobiți de copaci. Călăii erau adolescenți recrutați din zonele rurale ale Cambodgiei, în mare parte analfabeți și săraci.
Aproape 9000 de oameni sunt îngropați aici în 129 de gropi comune, din care 43 au fost lăsate neatinse. Nu-i chiar rar ca vizitatorii să găsească fragmente de dinți sau oase prin verdeață, iar indicatoarele spun clar: „nu călcați pe oase”.
Choeung Ek este cel mai mare, dar nu este singurul asemenea loc din Cambodgia. S-au descoperit până acum peste 300 de killing fields în toată țara. Și uite așa Pol Pot a transformat în realitate unul dintre citatele lui favorite: „mai bine să omori un inocent din greșeală decât să cruți un inamic din greșeală”.
O stupă comemorativă ce conține peste 5000 de cranii dezgropate din mormintele comune a fost ridicată în 1988. Craniile sunt dispuse pe categorii de vârstă: sub 20 de ani, între 20 și 40 și între 40 și 60.
Cele cu un punct albastru sunt ale bărbaților, iar cele cu un punct roșu aparțin femeilor. Mai sunt și alte coduri de culoare: portocaliu, verde, galben, mov, in funcție de cum au fost uciși prizonierii (cu hârlețul, toporul, gâtul tăiat).
Ghidul audio care m-a însoțit de-a lungul vizitei este, cred, cel mai bun ghid audio de care am avut parte vreodată în călătoriile mele. De acolo am aflat de ce și copiii erau uciși: pentru a nu crește și a nu căuta să-și răzbune familia asasinată.
Plin de mărturii ale gardienilor, torționarilor și puținilor supraviețuitori de la Închisoarea S-21, ghidul nu insistă neapărat pe partea emoțională, ci mai ales pe cunoaștere. Pentru că numai prin cunoaștere asemenea lucruri nu se vor repeta.
Las mai jos o serie de poze. Atenție, unele pot provoca emoții puternice!
Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.
11 Comments
Elena
Of, ce trist… Am rămas fără cuvinte
Cristina
Este groaznic ce-și fac oamenii unii altora. E greu să mai crezi că oamenii sunt în esență buni când vizitezi asemenea locuri 🙁
Florina
E înfiorător, iar pozele cu ăia micii, săracii, îngerași chiar fără de vreo vină, mă copleșesc 🙁 Nu am cuvinte!
Cristina
E într-adevăr un loc din care pleci furios, trist și fără încredere în umanitate 🙁
o femeie
am ramas fara cuvinte. Stiam cate ceva de ororile din Cambogia (sotul e pasionat de istorie, avem sute de carti despre) dar detaliile acestea sunt dincolo de cuvinte.
Pentru cine are sange tare, recomand sa citeasca si despre genocidul armean.
Noi desi ajungem periodic in Polonia si germania, inca nu am avut cohones sa vizitam lagarele si muzeele. E prea dur pt mine.
Cristina
Mie mi-e jenă să zic că sunt pasionată de istorie, tocmai pentru că nu citesc suficient despre asta. Când am să ajung la câteva sute de cărți doar din acest domeniu, ca soțul tău, am să-mi proclam pasiunea cu voce tare:) Abia după multe lecturi de acest fel cineva poate spune că are ceva cunoștințe despre istorie. Dar da, și mie îmi place istoria mult. Îmi plac mult de tot detaliile legate de istorie, mitologie, legendele unui loc pe care-l vizitez. Mi se pare că toate astea influențează experiența turistică. În Phnom Penh, de exemplu, tindem să judecăm: e murdar, e sărăcie. Da, este. Dar nu mai departe de generația părinților mei se omorau pe capete, au pierdut o generație întreagă educată (oamenii erau executați doar pentru că aveau ochelari și deci știau să citească, iar omul nou cambodgian nu avea nevoie de cărți și intelectuali).
A fost într-adevăr un loc tare greu de văzut. Am văzut și turiști cu lacrimi în ochi la Muzeul Genocidului. E groaznic ce își fac oamenii unii altora. Mereu când citim despre atrocități avem senzația că s-a întâmplat demult tare, că oamenii de atunci au evoluat, s-au civilizat. Dar a fost în a doua jumătate a anilor 70. Practic, atunci când Khmerii Roșii au preluat puterea tata avea 15 ani. Dacă se năștea în Cambodgia putea deveni unul dintre acești călăi, ei recrutau tineri de la țară. Și când punem problema așa, vedem că nu a fost deloc demult și că nu suntem deloc așa evoluați, că e nevoie doar de un lanț de evenimente și niște derapaje să ajungem la a comite genocid.
Apropo de genocidul armean, eu am câțiva amici turci, știi că ei neagă faptul că a fost un genocid? Pur și simplu spun că e o minciună.
irelevant cine
Nu ma pot abtine sa nu povestesc si io ceva, sunt in aceeasi situatie ca si tine, nu ma proclam pasionat de istorie pt ca nu pot spune ca am studiat-o dupa cum ar fi de asteptat, da’ am niste pareri…
Stiu ca in Turcia, pentru ca acesta a fost comment-u’ la care gasesc de cuviinta sa ma povestesc, se-nvata la scoala cateva “amanunte” cu fundament doar in mintea autorilor manualului, sau al celor care-l aproba. De exemplu’ se stie ca ei au 2 “icoane nationale” Ata Turk si Baiazid, da’ ce nu stim noi europenii este ca in manualele lor de istorie scrie ca Baiazid nu a pierdut niciodata nici o batalie. Acu’ …, privind un pic la natura individului, am tras concluzia ca “sexu’ face lumea sa se-nvarta”, si cumva pot intelege acest aspect si cred ca oamenii pot face foarte mutle “lucruri ciudate” pentru aceasta, sau din aceasta cauza, nu sunt un fan al lui Sigmund Freud, da’ am in vedere si parerea lui, oricum Baiazid a avut un harem de peste 2000 de femei, si a fost singurul din lume care a trecut pe la toate, asta fiind totusi o performanta tinand cont ca a dus foarte mutle batalii, si era in campanii militare tot timpul anului de primavara pana-n toamna, pentru ca ei nu luptau iarna, a mai fost un Imparat al Chinei care a avut asa un harem mare, da’ nu poate brava ca a trecut pe la toate femeile din harem. Personal cred ca acest aspect este unul important in declararea superpotentei lui Baiazid, sigur ca nu se aminteste acest aspect in manualele de isotrie, da’ se aminteste ca nu a pierdut nici o batalie.
Acu’ dupa exprimarea parerii personale, vreau sa povestesc un contact cu o multime de cetateni turci. Se facea ca la un moment dat am lucrat la o multinationala, unde au venit o delegatie de injineri turci care aveau de invatat, se facea ca i-am prins pe toti la o pauza de cafa, si pt ca nu le am pe toate acasa (o parte fiind primejdios de tare plecate la patinaj), ma bag in seama cu engleza mea saraca (saraca in gramatica, cuvinte am destule), imi cer scuze ca le intrerup pasareasca lor, si-i rog sa-mi explice o treaba, zic: “am inteles ca voi ati avut un conducator care nu a pierdut niciodata nici o batalie”, toti ma aproba, doar unu’ dintre ei a inceput sa zica ceva in pasareasca lor, si au inceput sa se contrazica tare, unu’ de-o parte si ceilalti de cealalta…, atunci sefa lor, imi spune ca acel tip sustine ca e o minciuna, si ce scrie in carti e fals…, sigur nu aveam de gand sa le zic de Mircea cel Batran, ca nu aveam chef sa ma bat cu 20 – 30 de turci in sala de cafea, aveam de gand sa le zic de Timur Lenk, cel care l-a luat prizonier pe Baiazid, si le-am spus si eu ca de fapt ar fi util, pentru ei, sa caute despre Timur Lenk pe internet, si sa vada ca Baiazid a fost luat prizonier de el, pentru ca inainte de discutia aprinsa, am uitat sa mentionez ca am intrebat “cum a murit Baiazid?”, si atunci au inceput cearta intre cel care era actualizat cu ce zice istoria mai larga, iar ceilalti au ramas la istoria parcursa in scoala lor…
Drept urmare ne-am reintalnit a doua zi la cafa si mi-au dat dreptate ca ei nu stiau partea aia de istorie cum au gasit-o ulterior pe internet. Ajungea asa un efort de acceptiune din aprtea lor, m-am declarat multumit si nu am vrut sa amintesc si de alti domnitori fata de care Baiazid nu a avut succes deplin…, dar istoria este scrisa preferential, si in nici un caz real, adevarata istorie nu cred ca ajunge la noi, trebuie (in cel mai bun caz) sa o deducem din franturi scrise, gasite, spuse, de diversi, si din rationamente logice.
Cert este ca oamenii sunt capabili de atrocitati inimaginabile pentru cei mai multi dintre noi, nu va recomand sa cetiti despre metode de tortura, sau arme biologice, dar pe mine nu mai mira multe, si sincer nu ctiu daca as fi avut curiozitatea sa fac vizita in acea inchisoare, pentru ca impactul pe care l-ar fi avut asupra mea, ar fi fost crunt, si nu fug de realitate, da’ daca pot sa nu am tangente cu asemenea campuri energetice, as alege asta, nu-s atat de “sus” incat sa nu ma impacteze, si cu siguranta nu voi ajunge in cursul acestei vieti…
Ai toata admiratia mea Cristina pentru ca ai suportat sa parcurgi toate cele, si mai ales pentru descrierea pe care ne-ai oferit-o…
Cristina
Interesantă experiența ta cu turcii, e un lucru cunoscut că istoria se predă selectiv și clișeul cum că este scrisă de învingători nu-i deloc departe de adevăr. Spune-i unui rus de violurile în masă comise de soldații ruși când au ajuns în Berlin în 1945 și te scuipă în față.
Eu am avut curiozitatea și am să mai merg în alte locuri asemănătoare, dacă voi avea ocazia. Da, e crunt, și clar pleci de acolo nefericit. Dar tu mă știi demult și știi că e și o parte anume a personalității mele care alege lucruri considerate mai…disturbing, nu doar în materie de turism. Și da, îmi strică oarecum „vibrația”, dar e pe termen scurt, pe termen lung mă face să îmi pun întrebări și să îmi doresc să învăț mai mult. Oricum, probabil știi deja că eu cred că oamenii nu se nasc buni așa de la Mama Natură, de aceea copiii trebuie învățați empatia, generozitatea, mila, respectul.
irelevant cine
da, cumva ne stim demult, si da si io am curiozitati, si cum aminteam am cetit despre metode de tortura, abordate pe “ere” (perioade si razboiuri), putem spune ca sunt “actualizat” cu multe chestii “disturbing”, si de aceea nu as fi mers in acea vizita pentru ca energia locului este “oarecum” proaspata, de exemplu as merge daca as avea ocazia sa vizitez locuri (inchisori si lagare) folosite in al 2-lea razboi mondial, intre acum si atunci sunt totusi 50 de ani, si pe langa amprenta scopului cladirilor si constructiilor, s-a cam aerisit energia manifestata atunci…
Iar in pofida a ceea ce stiu despre “civilizatia” (specia) noastra, cred ca oamenii se nasc cu niste “apucaturi personale” “mostenite karmic” as spune, nu sunt nici buni nici rai, ca si definitie, si nici “blank”, sunt cu ce au hranit “tura” trecuta, amprenta lor este definita de ce au manifestat mai puternic, si s-a impregnat in sinele lor. Cam asta cred io… (altfel as spune ca toti avem in noi “sadite” niste valori “morale”, pe care le inhibam sau le cultivam dupa caz…, adica putem stii ca e rau ce facem daca ne punem problema ca atare, da’ putem sa si concluzionam ca e bine ce facem indiferent de ce facem pentru ca … “asa vrem noi” (sa ne manifestam puterea asupra altora, de obicei, din nevoia de senzatia de control, de exemplu, si/sau din nevoia falsa de a ne hrani cu “putere asupra altora”, cred ca mai pot enumera cateva cauze, da’ ma opresc la cele 2 care sunt cel mai des intalnite de mine, sau asa mi le explic io)…
Delia
…am citit de multe atrocitati pana acum, dar modul in care au fost omorati acei copilasi si oamenii aceia nu doar ca te consterneaza, ci lasa inima, creierul si o parte din organele viscerale sa resimta o emotie deosebita, un mix de incredibil, revolta, mila, groaza, jale, indignare, tristete profunda, amaraciune, pe un fundal de intrebari: cum se poate asa ceva? Cum poate un om sa gandeasca asa ceva si, apoi, sa transpuna in fapte? Cum? Cum sa faci asa ceva si apoi sa traiesti mai departe? Cum???
Pe unii ii doare sa calce si pe firele de iarba, iar pe altii nu-i doare sa calce peste trupuri chinuite, peste suferinta atroce, peste sentimente cutremuratoare si, mai cumplit, nu-i doare sa curme vieti.
Cu ce drept?
M-am intrebat de multe ori de ce si cum se ajunge asa departe.
Adeseori sunt luata in deradere, fiindca raspunsul meu il vizeaza si pe Dumnezeu.
Si intr-o societate “evoluata”, dupa unii, Dumnezeu nu primeste nici un loc, fiind catalogat de domeniul fantasmagoricului.
Dar, in genere, oamenii instrainati de Dumnezeu ajung sa comita asemenea orori.
Fiindca instrainarea de Dumnezeu inseamna adesea lipsa principiilor sanatoase, lipsa empatiei si, in special, lipsa iubirii de semen.
Las cu cele mai nobile intentii un link aici, pentru cei ce sunt interesati si de modul in care Cartea Cartilor, Biblia, poate sa formeze omul: http://www.jw.org si multumesc mult pentru acest articol, chiar daca are nuante tenebroase prin natura continutului.
Dar cine doreste, invata si de-aici ceva, categoric.
Daca link-ul meu nu e dorit, imi cer scuze si detinatoarea site-ului il poate indeparta.
Multumesc pentru informatii,
Delia
Cristina
Mulțumesc pentru comentariu, Delia. Îți împărtășesc întrebările legate de „cum”, însă nu și opinia că asemenea lucruri se întâmplă doar în cazul lipsei credinței în Dumnezeu. Multe, foarte multe lucruri teribile s-au comis și încă se comit în numele lui Dumnezeu, dar și al altor zeități. Fanatismul nu este bun nicicând, indiferent că vorbim de religie, naționalism sau echipe de fotbal. Eu n-am să te iau în râs pentru că menționezi credința, cred că oamenii au nevoie de spiritualitate pentru alinare, pentru a-i ghida, pentru a le da un sens vieții. Atâta doar că eu cred că spiritualitatea se trăiește intim, între om și zeitatea proprie, și cu cât un om se bate mai mult cu pioșenia în piept, cu atât este mai găunos de fapt.