Cu bicicleta pe lângă Hoi An. Coșurile-bărci și pădurea de palmieri nipa Bay Mau sau „mica Deltă a Mekongului din Hoi An”.

Orașul Vechi din Hoi An este fantastic, încărcat de istorie, mâncăruri bune, aromă de cafea, clădiri galbene și flori, numai bun de bătut la picior și destul de liniștit în sine.

Însă pentru mine adevărata liniște a început la ieșirea din oraș, în ziua în care m-am încumetat la un tur cu bicicleta la țară, prin câmpuri de orez și în pădurea de palmieri nipa Bay Mau, alintată drept „mica Deltă a Mekongului din Hoi An”. Asta deși nu-i nici urmă de Mekong în partea aceasta de Vietnam.

În acea zi am văzut lanuri de orez verzi-verzi, am mâncat un prânz pe cinste, îndopându-mă cu bunătăți vietnameze, am pus mâna pe-un bivol de apă cât vreo două vaci, am pescuit un crab cât un păianjen și m-am dat într-o coajă de nucă – o barcă rotundă făcută din bambus.

Plimbare cu bicicleta în Hoi An. Povestea unei zile plină de pitoresc.

Fără doar și poate, aceasta a fost cea mai faină zi din cele patru petrecute în popularul orășel vietnamez Hoi An. Ziua a început devreme, cam pe la 8 dimineața, atunci când ghidul, Sam, a venit să mă ia de la cazare. Nu mult după aceea, eu și alți doi turiști eram călare pe biciclete, urmând-o pe Sam spre ieșirea din oraș.

Am pedalat cam 15-20 de minute, după care am dat, în mijlocul orezăriilor, de Luk și fermierul lui. Luk e un bivol de apă imens, frumos tare, cu blana lucioasă și pe cât de mare, pe atât de blând. A stat la mângâiat în timp ce păștea liniștit și se bătea de muște.

https://www.instagram.com/p/BkhZN31AxKx/

Bivolii sunt foarte respectați în țări precum Vietnam sau Thailanda pentru că sunt de mare ajutor în gospodărie, fermierii folosindu-i în agricultură. Practic, fac parte din familie. Sunt, totodată, și o expresie a statului social: cu cât ai mai mulți bivoli, cu atât ești mai bogat. Fermierul lui Luk ar fi fost „o partidă bună”, căci familia lui avea, pare-se, câteva asemenea animale.

Ne-am jucat cât ne-am jucat cu Luk, apoi ne-am urcat iar pe biciclete și am continuat excursia într-un labirint de stânga-dreapta, pe niște cărări prin câmpuri de orez, cu locuințe răsfirate ici și colo. Recunosc, dacă mă lăsa baltă ghidul, nu mai știam să revin în Hoi An de una singură. Și sunt convinsă că nici n-am mers foarte mult, doar că a fost complicat, iar eu mai eram și cu ochii peste tot, să nu pierd nimic.

Am trecut pe lângă un cimitir, după care am făcut o oprire la niște oameni care meștereau la lemn de bambus. Sam ne-a explicat că bambusul e ținut în apă chiar și doi ani înainte de a-l folosi, pentru a preveni apariția termitelor sau a larvelor de răchitar. M-a surprins că nu păreau a le fi teamă de hoți: vedeai lemn pus parcă la întâmplare pe malul râului, neîngrădit cu nimic, în mod evident lăsat acolo de ceva vreme.

Pădurea de palmieri nipa Bay Mau sau „mica Deltă a Mekongului din Hoi An”

Destinația finală a fost un sat pescăresc tipic, unul ai cărui locuitori se zbăteau în mizerie până a intrat pe harta operatorilor de turism din zonă. Nu că acum ar fi bogați, dar oamenii sunt fericiți să aibă turiști pe care să-i plimbe pe râu și să primească unul-doi dolari bacșiș pentru asta.

Atracția principală nu a fost satul în sine, ci pădurea de palmieri nipa Bay Mau. Această specie de palmier, cunoscută și ca palmierul de mangrove, nipa stufoasă sau pur și simplu nipa, crește în apă și nu are la suprafață decât frunzele, care pot ajunge până la nouă metri înălțime. Rădăcina și tulpina se află sub apă, în mâl, de unde primesc toți nutrienții necesari pentru a crește.

Se pare că în acest loc tot cresc palmieri de mangrove de cel puțin 200 de ani, iar pădurea s-a extins de la șapte hectare, cât avea acum ceva vreme, la peste 100 de hectare, cât ocupă astăzi. Bay Mau este importantă pentru localnici nu doar pentru că îi hrănește, dar are și importanță istorică, deoarece soldații Viet Cong-ului s-au adăpostit aici în timpul războiului cu americanii. 

Vegetația luxuriantă, numeroasele specii de pești și păsări ce se găsesc aici, precum și suprafața extinsă au făcut ca această pădure de nipa să fie alintată drept „mica Deltă a Mekongului din Hoi An”.

Fun fact: vietnamezilor le surâd comparațiile de tot felul. În cele patru zile petrecute în Hoi An am văzut „mica Deltă a Mekongului” (adică pădurea de palmieri nipa Bay Mau), Angkor Wat-ul de Vietnam (adicătelea complexul de temple de la My Son) și Cirque du Soleil vietnamez (adică spectacolul A O SHOW al celor de la Lune Center).

Plimbarea cu barca printre palmierii nipa a fost punctul culminant al zilei, iar la senzația de deosebit a contribuit din plin și coaja de nucă în care am alunecat pe apă. Eu îi spun coajă de nucă, vietnamezii îi spun barcă.

Sau, pe limba lor, thung chai, un soi de ambarcațiune ce are la origine o chestiune cât se poate de practică: atunci când au venit francezii, au impus localnicilor taxe peste taxe, inclusiv pe bărcile deținute. Pentru că pescarii nu voiau și nu-și permiteau a plăti așa ceva, dar nici de pescuit nu se puteau lăsa, au construit thung chai, o chestie rotundă din bambus. Au argumentat apoi coloniștilor francezi că nu trebuie să plătească nimic. Pentru că thung chai nu e o barcă, ci un…coș.

Am plutit într-un asemenea coș mai bine de o oră, timp în care mi-am încercat mâna la pescuit nu cu o undiță propriu-zisă, dar cu un băț scurt, la capătul căruia se afla legat un fir. Am prins un crab atât de mic încât dacă trebuia să mănânc de prânz doar roadele muncii mele muream de foame. În timpul ăsta, oamenii își vedeau de viața de zi cu zi: unii pescuiau, alții tăiau frunze de nipa.

https://www.instagram.com/p/BkxIE1BAw_o/

Cât m-am căznit eu cu bățul-undiță, bătrânul pescar s-a apucat a meșteșugi ceva dintr-o frunză de palmier. A ieșit o insectă faină tare, iar Sam a făcut și ea o floare de lotus. Mi-a povestit cum a învățat să facă asemenea obiecte din frunze: pentru ea acestea au fost jucăriile copilăriei.

Sam a copilărit într-un sat pescăresc asemănător cu acesta în care ne aflam, unde „eram atât de săraci încât nu aveam jucării, așa că ni le făceam”. Nu a spus-o cu amărăciune, nici pentru a stârni milă, ci doar ca pe un dat, întocmai cum ne povesteau bunicii de păpușile din porumb. Așa au fost vremurile.

Bunătățile vietnameze de la prânz. Ce am mâncat?

De vremuri de demult mi-a amintit și mie prânzul luat la o magherniță din sat, unde am mâncat cu iz de amintiri din copilărie, căci am avut în meniu inclusiv creveți vietnamezi.

Cititorii mai tineri nu cred că știu ce-s ăia, dar cei care au prins măcar un pic din perioada de dinainte de ’89 sigur au ronțăit la chipsuri expandate de creveți. Pe atunci habar n-aveam de chipsurile din cartofi.

Pentru acest prânz vietnamez am folosit creveții pe post de crackerși și i-am mâncat cu salată din floare de banan cu porc (goi bap chuoi). Se ia puțină salată, se pune pe chips și se mănâncă așa. Absolut delicios.

Ne-am mai înfruptat și din alte bunătăți, precum pachețele de primăvară (cha gio) și așa-numitele clătite vietnameze (banh xeo). Clătitele acestea banh xeo sunt o experiență culinară unică și mi-am promis ca la următoarea vizită în Hoi An să merg la un curs de gătit, să învăț și eu cum se fac.

Nici mâncatul lor nu-i pentru neinițiați, căci nu se mănâncă așa simple, cum le vedem. Clătita se pune pe o foiță de orez, în mijloc se adaugă frunze/ierburi (menta e musai), se rulează totul și se dă prin sos de pește vietnamez (nuoc cham).

Deși nu pare cine știe ce festin și în prezentarea turului scria că ni se vor servi doar gustări, ne-am ridicat de la masă sătui cu toții: eu, ghidul, și alți doi turiști. Ba, nici n-am mâncat tot.

Fiind sat pescăresc, mă așteptam la multe preparate din pește sau măcar banh xeo să conțină creveți (din ăia adevărați, shrimps). Dar n-a fost cazul și chiar m-am bucurat, căci nu-s deloc fan.

Ca să simțim că facem și noi ceva, ni s-a permis să prăjim singuri, în ulei încins, chipsurile expandate și pachețelele de primăvară. Dar banh xeo n-au fost lăsate pe mâna noastră de amatori, au fost făcute în bucătărie, de săteanca ce deținea restauratul local în care am mâncat.

După atâtea bunătăți ne-am urcat iar pe bicicletă și-am pornit a face cale întoarsă către oraș. A fost cam greu cu burta plină, însă peisajul verde crud m-a captivat din nou și am pedalat încet în liniștea spartă din când în când de câte un scuter.

Ce nu mi-a plăcut?

Păi, nu mi-a plăcut că l-au călărit pe Luk, bivolul. Ca să ne înțelegem, nu-s apărător hardcore de drepturi ale animalelor, sunt de părere că echilibrul în toate e secretul, nu fanatismul. Sunt crescută la țară, printre animale. Mănânc aproape orice tip de carne, de la porumbel la vită. Dară la țară la mine, fie că era vacă, porc, iepure sau oaie, era îngrijit și protejat. Porcii aveau nume, erau gâdilați după ureche. Și la Crăciun erau făcuți cârnați, da.

Ce vreau să spun e că animalul, indiferent dacă e destinat farfuriei sau muncii, ar trebui tratat bine, nu chinuit pentru bani. Prin urmare, în peste șase ani de stat în Thailanda n-am călărit elefanți de dragul turismului, n-am fost la așa-numitele temple cu tigri, unde tigrii sunt ținuți drogați pentru a se poza cu turiști, n-am călărit cămilă în Qatar doar așa, să am și eu o fotografie pe cămilă.

De aceea am refuzat și să-l călăresc pe Luk, deși ghidul chiar ne-a încurajat să o facem. Pentru ce? Să am poză pe un bivol în mijlocul unei orezării? Asta nu este o experiență, este doar o poză. Experiență ar fi o zi întreagă la ferma unde trudește Luk ori o caravană de cămile în deșert, care să dureze câteva zile. Atunci da, aș călări și bivolul și cămila. Sunt diferențe de nuanță, știu, dar relevante pentru mine.

Și nu mi-a mai plăcut faptul că sunt niscai turiști care vin în pădurea de palmieri nipa Bay Mau nu să se bucure de natură, ci să asculte muzică tare în timp ce se dau în bărcuța de bambus. Nu înțeleg plăcerea asta nu pentru că sunt vreun Grinch, ci pentru că, după mine, e un loc și un timp pentru toate.

Iar aici frumusețea locului e dată mai ales de alunecatul pe apă în liniște, de ascultat poveștile locului, nu de speriat pești și păsări cu muzică la maxim.

Am avut norocul de a nu întâlni un asemenea grup. Doar la plecare, când noi aproape terminasem plimbarea cu barca și ne îndreptam spre ieșire, ne-am intersectat cu un grupuleț de asiatici, care deja începuse petrecerea. De parcă ar fi fost pe un yacht în Mykonos, nu pe o bărcuță de bambus în Vietnam.

Partea amuzantă e că ascultau un remix  al Numa Numa Song, așa cum e cunoscută piesa celor de la O-Zone, Dragostea din Tei. Numa Numa Song încă face ravagii în Asia, numai anul trecut ce l-am auzit în Khao San Road din Bangkok.

Dacă vrei să eviți asemenea grupuri, alege să mergi în vizită la Bay Mau dimineața. Atunci e liniște, mult mai puțină lume, iar dacă e vară, după prânz apa nu e suficient de adâncă pentru a merge pe tot traseul prin pădure.

Chestiuni organizatorice

Sunt o mulțime de agenții în Hoi An care organizează tururi precum acesta. Deci e de unde alege și, probabil, se poate negocia dacă mergi direct la agenție. Eu am preferat varianta fără bătaie de cap așa că am rezervat online, prin klook.com, turul acesta.

Prețul afișat nu include bacșiș pentru pescarul care te plimbă pe râu (adică 1-2 dolari) și nici bacșișul pentru ghid, acesta însă nefiind obligatoriu.

Am fost un grup foarte mic, de doar trei persoane. Iar de Sam, fata care ne-a fost ghid, am fost teribil de mulțumită: foarte energică, engleză excelentă și cu povești.

„Mica deltă a Mekongului din Hoi An” se poate vizita și fără tur, pur și simplu mergi cu bicicleta sau scuterul până într-un sat pescăresc și de acolo negociezi excursia cu barca de bambus. Localnicii sunt bucuroși de oaspeți. Evident, în cazul ăsta pescarul nu mai acceptă un dolar sau doi. Am vorbit cu oameni care au fost pe cont propriu și au plătit între șapte și zece dolari.

---

Dacă găsiți interesante articolele mele, nu uitați să vă abonați la blog. De asemenea, mă puteți găsi și pe Instagram sau Facebook.