Cea mai cea călătorie: călătoria spre acasă.
Am spus „acasă” intenționat, deși „călătoria spre casă” suna, parcă, mai bine. Asta pentru că omul poate avea nenumărate locuințe, dar „acasă” e un amalgam de sentimente, amintiri, mirosuri, gusturi, trăiri și tot felul de obiecte relevante pentru el și fără sens pentru alții.
Pentru mine, acasă este un sat bătut de crivăț de prin Bărăgan unde mă văd, surprinzător, la bătrânețe, când mă satur de bântuit prin lume. Și nu mă văd musai în casa părintească, ci în cea a bunicilor, construită în interbelic, cu ziduri groase de cărămidă, cu prispă încheiată sus în formă de arcade, cu niște camere atâta de înalte încât în copilărie, mică fiind, îmi imaginam că-i o săliță în care se pot da baluri. Și, mai nou, străjuită în spate de o mică pădure de salcâmi, cum îi șade bine unei case bătrânești, de la țară.
Acolo e acasă pentru că acolo îmi sunt poveștile inventate de tata, amintirile cu descântecele străbunicii, mândria lui tataie când îmi arăta peste gârlă pământul care a aparținut străbunului.
Acolo îmi sunt și Crăciunurile copilăriei, cu foc de lemn în sobă, cu bradul împodobit sărăcăcios pentru că așa erau vremurile, cu mirosul de portocală de la coaja lăsată la uscat, cu mers cu Moș Ajunul, cu zăpada trosnind sub cizme.
Acolo sunt și coclaurile pe care le băteam vara cu bicicleta, derdelușul pe care zburam iarna cu sania, plăcinta cu brânză a mamei și pâinea proaspătă din cuptorul mare al bunicii.
De vreo șase luni visam la un Crăciun acasă, cu miros de pin în toată casa și cu foc de lemne. Și chiar așa a fost, deși am apelat din plin la avantajele modernității: pomul a fost comandat online astfel încât l-am primit chiar în poartă (în zona în care locuiesc nu se găseau, se pare că nu aveau nu știu ce permis necesar pentru a comercializa brazi naturali). Am avut mare noroc: a fost înalt, bogat și după ce s-a relaxat puțin, ne-a înnebunit pe toți cu mirosul. L-am împodobit împreună cu mama, care s-a bucurat mai mult ca mine, in timp ce tata, mai reținut la început, exclama de fiecare dată când trecea prin hol: „măi, ce-mi place bradul ăsta!”.
Am mâncat dovleac copt în cuptorul de la plită, cu miere, nucă și scorțișoară. Am băut vișinată făcută în casă și am prins o zi cu zăpadă și ninsoare, puțină dar suficientă să simt că e iarnă. M-am cuibărit lânga soba caldă cu povești nemuritore și am epuizat cele trei sezoane din Deadwood. Am primit colindători – copii veniți cu Moș Ajunul – cărora mama le tot spunea: „veniți și la anu’, da?”
Și nu ne-am făcut cadouri. Pentru că acasă Crăciunul n-a fost niciodată despre cadouri. Doar despre bucurie, liniște și oameni.
Cu cât îmbătrânesc și cu cât văd (puțin) mai mult din lumea asta, cu atât apreciez mai mult tihna, echilibrul și simplitatea. Nu mai alerg după obiective, după bife și după destinații. Merg de mai multe ori în același loc, părăsesc adesea un oraș fără a-i fi văzut obiectivele pentru care e faimos, caut să-mi bucur ochii și sufletul cu ce-mi aduce bucurie. Ceea ce vă doresc și vouă pentru 2020: să vă cunoașteți pe voi înșivă, să vă găsiți echilibrul, să aveți călătorii care să vă îmbogățească și să vă găsiți un acasă pe care să-l purtați mereu în suflet, oriunde ați merge!
13 Comments
Amy
Cand am citit preview-ul de pe Facebook ma gandeam ca “drumul spre casa” e cel spre Thailanda. 😀
Cristina
Thailanda nu e acasă 🙂 E doar un alt loc în care locuiesc/voi locui. Acasă înseamnă altceva pentru mine și nu-i musai despre geografie 🙂 Sper să ajungi și tu acasă, Amy! Știu că locul unde ești acum nu îl simți ca pe acasă și că tânjești la tărâmuri spaniole 🙂
Amy
Da da, ma cunosti bine. 😀 Multumesc mult, sa dea Dumnezeu sa fim sanatosi si sa ne mutam toti acolo unde ne cheama sufletul. 😀
o femeie
Ce frumos ai povestit! imi place atmosfera voastra, de familie, nu am avut parte de din astea si sunt invidioasa-am perceput sarbatorile ca fiind prea multa agitatie, prea multa presiune, prea multa mancare etc.
Te pup!
Si sa ne scrii! La anul si la multi ani!
Cristina
Prea multă mâncare a fost și la noi mereu, mai puțin anul acesta că e toată familia la dietă :)) Altfel, agitație n-am avut pentru că suntem o familie mică. Iar cu rudele apropiate nu se petrecea de Crăciun, ci de Anul Nou, aniversări etc. Crăciunul a fost mereu doar pentru noi. De aceea e și o sărbătoare care mi-e dragă și de care mi-ei mereu dor. Să nu mă cerți pentru bradul natural :))
Almona
Ce frumos. Și pentru mine acasă e tot casa bunicilor, chiar dacă nu mai există. Eu am îmbătrânit un pic mai devreme și ce faci tu acum, eu fac de mult. Am scos din vocabular must see și must do. Stau ore în șir la o cafenea cu bătrâni lupi de mare și le ascult poveștile în timp ce mă uit de jos la biserica sau mănăstirea sau plaja must see.
Cristina
Da, deja descopăr și eu ce fain e să stai chill, să „pierzi” așa zilele. Am pus între ghilimele pentru că de fapt nu-i nicio pierdere, ci e un câștig să faci ce te bucură pe tine 🙂
Elena
Ce frumos ai scris! M-a impresionat. Si te si invidiez pentru ca n-am acasa ala despre care vorbesti la care sa ma intorc (e ca la o femeie: nervi, mancare prea multa făcută din obligatie, de gura lumii, dar nu din dragoste) dar am acasa de acum la care sper sa se întoarcă ai mei cu drag cand or fi plecati, chiar dacă la bătrânețe poate mi l-oi muta in Romania. Cu liniște, cu tradițiile noastre si cu minimum de cadouri.
Asa lux si la mine cu bradul: mergem la florărie, plătim 5 euro si ni-l aduce acasa in suportul lui care e o bucată de tulpina de brad mai bătrân. Doar ca nu miroase prea tare, desi e frumos. In ultimii ani nici nu mai punem beteală, nici multe globuri, ca sunt deja gata frumosi brazii. Si pentru partea ecologică : de anul asta ii aduna primăria si ii toacă, deci reutilizeaza. Dar nu ma simteam vinovată nici până acum 🙂
Noi in ultima vreme apreciem vacantele acasa sau ne întoarcem frecvent in unele locuri: avem un sat în Padurea Neagră unde mergem din 2009 minimum o data pe an, de multe ori de 2. A devenit si locul ala un fel de acasa.
Cristina
Elena, să știi că la noi la țară nu se prea pierdea oricum bradul :)) Când eram mică și aveam brazi din ăia mai mici, că din ăia se găseau atunci, îi făcea tata araci. Iar ăsta de anul acesta, după ce rămâne fără ace, merge la foc. Deci nu se aruncă.
Să știi că din ce am scris poate părea o copilărie ca în povești și nu e așa, adică atunci percepeam lipsuri și altele. Dar acum, cu ochii de adult, îmi amintesc lucrurile faine și îmi dau seama că am amintiri frumoase și povești și asta e cel mai important. Da, știu de locul tău secret din Pădurea Neagră despre care nu ne spui cum se numește să nu devină prea cunoscut 😀
Elena
Si la multi tie si alor tai, ca sa petreceți muulte Sărbători impreuna la voi acasa!
Cristina
La multi ani și vouă, Elena! Și îți mulțumesc pentru comentarii!
Pingback:
Pingback: