Coreea de Sud – zona demilitarizată (DMZ), partea a II-a

Am fost în zona demilitarizată de la granița dintre Coreea de Sud și Coreea de Nord anul trecut, în septembrie. Am prins o zi cum nu se poate mai înnorată și asta nu mi-a priit, o să vedem mai jos de ce.

Dară ziua înnorată nu e nimic, ce m-a întristat mai tare e că nu am mai putut ajunge până la Joint Security Area (JSA): rezervasem un tur de o zi întreagă, care ar fi trebuit să mă ducă tocmai în zona caselor albastre, unde îi puteam vedea pe nord-coreeni încruntându-se la sud-coreeni. Practic, aș fi fost pe teritoriu nord-coreean la un moment dat.

Excursiile în JSA, însă, pot fi anulate oricând, fără avertisment, din varii motive, cel mai adesea din pricina unor exerciții militare neprogramate. Am rămas astfel cu un tur de jumătate de zi, urmând a merge cam peste tot, mai puțin JSA. Acuma, în general evit a merge cu un tur, pur și simplu nu-mi place faptul că am 10 minute să văd x, 20 de minute să fac y plus că într-un tur sunt tot felul de oameni. Și nu arareori se întâmplă ca unul să fie căcăcios tocmai în ziua respectivă, alta să își rupă o unghie tocmai atunci ori unul să fie mai întârziat de la natură de stă toată lumea după el. Sigur, mare parte din obiective pot fi văzute solo, fără a apela la o agenție, însă aici chiar voiam un ghid care să-mi explice totul. Din fericire, grupul ăsta a fost foarte fain. Oameni puțini (doar vreo 10), sincer interesați să afle ce și cum, curioși, toți cu bun simț, niciun căcăcios și toți la timp.

Inițial rezervasem cu Holiday Tours & Travel, însă după ce-au trebuit să anuleze, nu mai aveau nimic liber până la jumătatea lui octombrie. Da, atâta de aglomerat e, multă lume vrea să vadă casele albastre din JSA și să calce, chiar și un pic, pe teritoriu nord-coreean, chiar dacă e un anumit cod vestimentar: nu se acceptă papuci, pantaloni scurți sau tricouri (doar cele polo). Se pare că nord-coreenii se uită cu mare atenție la turiști, la un moment dat un turist îmbrăcat în blugi din aceia rupți a fost fotografiat și folosit în propagandă: așa de nasol e în Coreea de Sud și prin Vestul decadent, nu au bani nici de îmbrăcăminte decentă, poartă blugi rupți pe stradă.

Am apelat, deci, de urgență la VIP Travel și în ziua stabilită mă luau de la hotel la 7:30 contra a 46000 de won (aproximativ 35 EUR).

Ce mi-a plăcut cel mai mult…

…și m-a șocat totodată e cum totul este despre unificare. Unification Village, Unification Station, totul amintește despre dorința de a fi din nou cu frații din Nord. De fapt, filmulețul despre război care ne-a fost prezentat numea războiul dintre cele două țări „război fratricid”. Ghidul nostru, Jenny, vorbea doar despre unificare și cum speră să se întâmple în timpul vieții ei, cum sud-coreenii sunt conștienți că asta ar însemna costuri imense pentru ei și cum sunt pregătiți să și le asume. Nu am apucat, însă, a discuta și cu oameni tineri, cei care s-au născut într-o țară divizată și care nu mai au bunici care să le povestească despre cum era când exista o singură Coree.

Imjingak Park

Prima oprire pe care am făcut-o a fost la Imjingak Park, un parc ce a fost construit pe malul râului Imjin, pentru a mai alina din dorul celor care sunt despărțiți de familie și prieteni din pricina divizării pensinsulei. În parc se găsesc diferite rămășițe de pe vremea războiului, precum o locomotivă bombardată, dar și pavilionul Imjingak. În pavilion se află un clopot coreean imens, care însă nu este bătut niciodată și va fi bătut doar atunci când Coreea de Nord și Coreea de Sud se vor reuni.

Tot la Imjingak am văzut The Bridge of Freedom, un fost pod feroviar distrus în timpul războiului, dar refăcut pentru a permite prizonierilor de război a se întoarce acasă din Nord. Aproape 13000 de prizonieri au trecut podul după încheierea armistițiului.

Imjingak Park este plin de monumente, iar Mangbaeddan este unul dintre ele. A fost construit cu gândul la cei care au plecat din Coreea de Nord și care încă au familii acolo. Astfel, cu fața către nord, cei care nu și-au văzut rudele de decenii, procedează la anumite ritualuri cu diferite ocazii, în general de sărbători precum Anul Nou ori Chuseo (un festival coreean sărbătorit toamna, care presupune a aduce omagii bătrânilor și, în special, strămoșilor).

Al treilea tunel de infiltrare

După ce mi-am pus pofta-n cui cu mersul în JSA, abia așteptam să ajung la cel de-al treilea tunel de infiltrare. Aflat la doar 44 de kilometri de Seul, acesta face parte dintr-o rețea de tuneluri săpate de nord-coreeni pentru a putea invada pe șestache vecinii de la sud. Până acum au fost descoperite vreo patru asemenea galerii, dar se presupune că sunt cu vreo 20 mai multe.

Acest al treilea tunel a fost descoperit în 1978 în urma unor informații oferite de către un dezertor nord-coreean. Tunelul e la 73 de metri adâncime și permitea trecerea a aproximativ 30000 de oameni pe oră. Și nu oricum, dar puteau fi și înarmați cu arme ușoare. Sigur, la 30 de mii de oameni pe oră puteau veni și cu bețe la cât de aproape de capitală se află.

Descoperirea a fost, evident, cu cântec. Coreea de Nord a trecut prin momente suprarealiste, ba negând complet tunelul, ba admițând că l-au construit cu scopul de a căuta cărbune. Au și vopsit roca în negru pentru a da impresia că e antracit. Numai că în zonă este granit, rocă de origine vulcanică, în timp ce cărbunele este rocă sedimentară. Totul a culminat cu acuzația Coreei de Nord cum că de fapt tunelul a fost construit în sens invers, de către Coreea de Sud, cu scopul de a invada Nordul. Ghidul Jenny ne-a arătat niscai urme ale unor explozii controlate de la construcția tunelului, iar acele urme sunt îndreptate către sud, concluzia fiind că s-a mers dinspre nord spre sud.

Turiștii intră de fapt prin tunelul de intercepție făcut de sud-coreeni. Oamenii au descoperit galeria subterană și au construit o alta pentru „a se întâlni”cu cea făcută de cei din Nord. A explora tunelul nu e treabă ușoară pentru claustrofobi sau pentru cei înalți: are cam 2 pe 2 și e risc de dat cu capul, cu toată casca de protecție ce-o primești la intrare. Și nici pentru grași nu e floare la ureche, eu am zis că-mi dau duhul la întoarcere urcând panta înclinată la vreo 30 de grade. La finele părții sud-coreene se află un fel de ferestruică prin care se poate zări un pic din „partea cealaltă”. Fotografiatul e interzis în tunel și oricum, la cât de leșinată eram numai de pozat nu-mi ardea.

În același loc cu tunelul se mai află amenajat și un muzeu unde sunt expuse arme din timpul războiului, dar și o cronologie a conflictului cu toate incidentele menționate aici. Mai există și un mic cinematograf, DMZ Theatre, unde se poate vedea un scurt film despre război, dar și despre natura care a evoluat atât de fain în zonă.

Citește și:

Coreea de Sud – Zona Demilitarizată (DMZ) – partea I

Coreea de Sud – Zona Demilitarizată (DMZ) – partea a III-a

Share on Facebook

Tweet

Follow us