Trei ani de Thailanda azi.

Am venit pentru șase luni sau un an și trei ani mai târziu, când am vrut a cumpăra doar bilet dus acasă m-am trezit că am bifat căsuța cu zbor dus-întors. Nu, nu pentru că Thailanda e cel mai mișto loc de pe pământ ori cel mai sigur ori cel mai curat. Dimpotrivă, în general pute, e atât de poluat încât în comparație cu Bangkok Bucureștiul e la munte, mahmureala e oribilă, după 10 minute de ploaie orașul e inundat, la putere e armata, Constituția e suspendată de ceva vreme și dracu’ știe ce-o mai fi acum că regele a murit. Bonus de fiecare dată când merg la budă trag apa înainte de a mă așeza de teamă să nu fie vreo lighioană ascunsă, c-au fost cazuri cu pitoni ieșiți din căcăstoare.

Însă e un stil de viață adictiv. Relaxat. Nicio grijă. Piscină la parter. Sală tot la parter. Până la ora prânzului trei-patru Margarita lejer. Nimeni nu țipă, nimeni nu e stresat. Spa când mi se năzare. Vreo cinci vacanțe pe an fără ca șeful să se uite urât la mine când îi spun că vreau să plec pentru o lună în România. Evident, nu e o carieră. Nu sunt perspective. What I see is what I get.

Mare brânză! Iubesc ceea ce fac, așa de fără perspective cum e. Sigur, motivele pentru care sunt îndrăgostită de munca mea îs discutabile și pur egoiste: îmi place că niscai omi, mici și mari, își vor aminti de mine pentru ceva vreme de acum înainte. Surprinzător, de cele mai multe ori pentru ceva pozitiv. Bine, îmi place și că nu mă spetesc cu munca, dacă lucrez 30 de ore pe săptămână deja îs în pragul grevei. Și dacă regret ceva, apăi regret că nu mi-am luat tălpășița mai devreme. Nu în Asia neapărat, ci așa de nebună în lume.

Cu Thailanda am fost într-un fel de relație din aia de love-hate. Întâi și-ntâi am iubit-o tare, pentru că trei luni oricum nu știam exact ce se întâmplă și era mișto. Dup-aia m-am enervat că e nasol când băiatul cu aerul condiționat îți spune că vine la ora 1 și vine la ora 1 a doua zi sau când toată lumea întârzie. Sau să mănânci orez zilnic, eu aveam impresia că suntem săraci sau că am făcut ceva greșit când mama gătea pilaf. Și tot așa am mers: ba o iubeam, ba mă enerva, până a venit momentul să plec și m-a luat nostalgia plimbându-mă prin Bangkok. Mi-am dat seama că încă nu am terminat cu Thailanda, că încă îmi place și că dacă nu mănânc orez două zile chiar poftesc la un fried rice cu pui. Iară când lumea mă întreabă pre dulcele glas inglezesc „are you happy?”, eu nu pot spune decât „no, but I’m happier than I’ve ever been.”